Întrebare: Cum vedeti dvs. Microsoft? Cum credeti ca aceasta lume tehnologica ce creste exponential va influenta spatiul cultural? Exista dezavantaje?
A.P.: Cred ca, daca tot acest instrumentar ramâne doar un instrumentar, este foarte bine. El poate fi utilizat si ajuta. Daca devine o ideologie, un mod de viata, daca începem sa ne îndragostim de ordinatorul din fata noastra, traim într-o relatie din ce în ce mai echivoca. Eu am avut o problema când am început sa scriu la computer. Nu am scris toata viata la computer; am scris de mâna, dar a venit un moment în care mi-am dat seama ca, scriind direct la computer, economisesc timp. Aveam la îndemâna un instrument mult mai performant decât masina de scris. (Pentru toti începatorii, computerul e mai întâi o masina de scris din care trei sferturi din functii sînt ignorate). Am avut, totusi, o criza trecând de la scrisul de mâna la cel pe ecran. Când scriam de mâna mi se parea ca rezultatul îmi apartine. E textul meu. Când am început sa scriu pe ecran, am început sa simt ca e textul lui. Mi-a trebuit un timp sa ma împrietenesc cu ideea ca textul de pe ecran este tot al meu, dar trecut într-un mediu mai putin "organic" decât cel cu care eram eu obisnuit.
Din pacate, dupa parerea mea, anumite fenomene de degeneresescenta au aparut deja în lume. Am cunoscut în Grecia niste specialisti tineri, care traiau aproape fara întrerupere într-un spatiu virtual. Poate nu stiti ca exista orase virtuale! Te poti muta într-un asemenea oras virtual, unde ai teatru, posta, metrou, ziare, spectacole etc. Daca nu esti atent, dispari din spatiul real, te muti cu totul "dincolo", un dincolo fara transcendenta. Mai exista un fenomen care ma nauceste, desi stiu ca îi enervez pe multi. Mi se întâmpla sa ma uit pe Internet la reactiile stârnite dupa câte un articol de ziar. Cred ca posibilitatea de a reactiona, prin posta electronica, la un articol publicat are în ea un sâmbure de sminteala. De ce? La început pare extraordinar, e o tribuna libera. Oricine citeste se poate exprima si poate intra în legatura cu toata planeta virtuala. Care va sa zica un spor de libertate, extrovertire, comunicare.
Pe urma însa vezi ce scrie acolo si îti dai seama ca ai de-a face cu oameni extrem de singuri, nevorbiti, si, în diferite feluri si proportii, frustrati. E ceva nebarbatesc în a comunica, în felul acesta, cu cineva care a iesit la bataie, e pe scena, a scris un text, l-a publicat, l-a semnat, e cu pieptul deschis în fata tuturor. Tu stai în camaruta ta la veioza, scrii tot felul de mascari si semnezi cu varii pseudonime. Nu implica nici un risc, poti scrie orice, te bati pe burta cu toti – de la Prim Ministru si Presedinte pâna la Hegel. Libertatea e totala si da foarte putin. E unul dintre momentele în care îmi spun: ce putin lucru poate da libertatea! Un lucru atât de pretios produce glumite: e dramatic! M-am gândit de multe ori ca acesti oameni trebuie ajutati, nu îmi dau seama cum, sa încerce sa îsi gaseasca identitatea. Exista, prin urmare, "pierderi colaterale" în euforia informatica, dar cred ca ideea de a ne întoarce la etapele anterioare e de nepracticat. E imposibil; nu te poti lupta cu evidentele! Beneficiile, pentru cine are masura utilizarii, sunt uriase.
Î: Am sa va dau un citat dintr-un filosof german care spunea ca diferenta dintre un om cu IQ mediu si un om cu IQ de geniu este mai mare decât cea dintre un om mediu si maimuta, ceea ce ar explica respectivele comentarii la articole. Întrebarea mea era de fapt cum credeti dvs ca intelectualii, oamenii de cultura pot lucra împreuna cu Microsoftul, care este un gigant în domeniu, si schimba acest mediu în care se exprima doar oameni medii într-un mediu care sa se adreseze si elitelor?
A.P.: Nu va pot da decât raspunsul lui Caragiale, care nu stia înca ce e Microsoftul dar avea un IQ enorm. "Progresul conduce lumea dupa legi fatale. Odata pornit, nimeni si nimic nu îl mai poate opri". Caragiale a avut înca o data dreptate: nu se mai poate face nimic, asta e situatiunea, se salveaza cine poate.
Î.: Practicati rugaciunea inimii? Daca da, ati simtit ca v-a coborât duhul în inima; ce ati simtit?
A.P.: Va cer iertare pentru ca nu va pot raspunde. Este un domeniu despre care nu se fac conferinte. Nu as vrea sa credeti însa ca acest raspuns evaziv ascunde un urias mister. Mai vorbim...
Î.: Cum ati reusit sa va înfrângeti de atâtea ori lehamitea, cum v-ati purtat cu inima obosita? Învatati-ne si pe noi, daca se poate, cum sa facem.
A.P.: Primul raspuns care îmi vine în minte este ca ultima resursa la care am recurs pentru a continua, totusi, în diverse momente, a fost politetea. Sunt incapabil sa ma derobez; ma trezesc, de pilda, ca, din politete, ajung la câte un congres de cardiologie... Nu îti vine sa dezertezi, sa contrariezi încrederea cuiva, sa abandonezi cursa. Daca ti se cere ceva, nu îti vine sa refuzi, sa amâni, sau sa te dai deoparte. Nu este resursa ideala, ci una de supravietuire. În alt sens, îmi aduc aminte de câtiva oameni pe care i-am cunoscut. Fac parte dintr-o generatie care a fost educata – am mai spus-o – de câtiva mari puscariasi. Toti acesti oameni, pe care eu am avut norocul sa îi întâlnesc de-a lungul perioadei mele de formatie, au trecut peste traumele proprii si au reusit sa fie functionali si dupa ce au iesit din închisoare. De câte ori am avut o poticneala, mi-am amintit cu o oarecare jena de biografiile, de încercarile lor teribile, si mi-am spus ca orice forma de lehamite în aceste conditii e o razgâiala. Pentru ca m-ati întrebat, as vrea sa pomenesc numele acestor puscariasi: Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Sergiu Al. George. Nicu Steinhart, Petre Tutea, Marcel Petrisor, Marin Tarangul... Nu vreau sa spun ca am avut numai maestri puscariasi, dar de la toti acesti oameni am capatat constiinta ca lehamitea nu e o purtare de gentleman.
Î: De ce tocmai o conferinta despre inima, domnule Plesu? De ce nu una despre, sa zicem, rinichi?
A.P.: Despre rinichi? Ar fi o idee sa facem o serie de conferinte despre fiecare parte a corpului, va multumesc pentru sugestie!
Î: Cum poate fi gasit un adevarat îndrumator spiritual?
A.P.: Raspunsul clasic este: daca îl cautati cu adevarat, va va iesi în cale. Nu va pot oferi o lista de insi competenti în aceasta chestiune, sau un retetar. As deveni suspect daca v-as spune: "domnisoara, începând de mâine de la ora sase faceti asta, vorbiti cu X si cu Y si va garantez ca în doua sezoane sunteti rezolvata"! Nu se poate.
Î: În perioda ministeriatului dv. de la Externe ce rol a avut inima?
A.P.: Nu as putea spune ca organul cu care am functionat ca Ministru de Externe a fost fundamentalmente inima. Lumea în care te misti în aceasta postura nu functioneaza dupa acest tip de raporturi. Ceea ce va pot spune despre politicieni în general, si mai ales despre politicienii români, este ca, din punctul meu de vedere, principala lor defectiune este ca sunt oameni fara convingeri, iar convingerile au ceva de a face cu inima. Sunt oameni care în realitate nu cred în nimic în mod absolut. Am cunoscut politicieni si în vest; nu trebuie sa va imaginati ca acolo toti politicienii sunt niste fiinte extraordinare, hiper-cultivate, hiper-morale etc. Printre ei exista însa destul de multi bine educati si, mai ales, multi care au convingeri. Când stai de vorba cu oameni ca Richard von Weiszäcker sau Hans-Dietrich Genscher sau Bouthros Ghali îti dai seama ca sunt oameni care au convingeri, care cred în ceva, au o angajare personala fata de acest ceva, iar când ajung la putere – daca ajung – au ca problema sa împlineasca aceste convingeri. Acest tip de om nu exista la ora aceasta în România.
Fragment din finalul conferinţei "Despre inimă" susţinută de Andrei Pleşu, în transcrierea de Cristina Cheveresan, apărută în revista Orizont , nr. 3 / 23 martie 2007.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu