Narodnicismul lui Dostoievski

Dostoievski a fost un narodnic original, a mărturisit şi a propovăduit narodnicismul religios. Narodnicismul e fructul original al spiritului rus, nu există în Occident.

E un fenomen pur rusesc. Numai în Rusia se poate întâlni contraponderea veşnică între "intelighenţie" şi "norod", idealizarea "norodului" ajungând până la preamărirea servilă a virtuţilor acestuia, căutarea în "norod" a adevărului şi a lui Dumnezeu.

 

Narodnicismul a fost întotdeauna semnul slăbiciunii păturii culte din Rusia, al lipsei unei conştiinţe ferme a menirii acesteia. Rusia s-a constituit într-un stat al mujicilor, neprimitor şi întunecat, condus de un ţar, cu clase sociale prea puţin conturate, cu o suprastructură culturală infimă şi slab dezvoltată, cu o hipertrofiere a aparatului ohranei. O astfel de structurare a societăţii ruseşti, structurare diferenţiată profund faţă de societatea europeană, a dus la faptul că elita culturală s-a simţit neputincioasă în faţa stihiei populare, a oceanului înnegurat popular.

 

Crepusculul cultural a resimţit pericolul de a fi înghiţit de acest ocean. A fost susţinut de Putere, dar nu pentru necesitatea unei culturi superioare a poporului. Puterea ţaristă, sancţionată religios în conştiinţa poporului, pe de o parte proteja sfera culturală de obscurantismul maselor, pe de alta o persecuta. Aceasta se simţea ca în chingi.

 

În secolul al XlX-lea, conştiinţa elitei culturale, care la un moment dat a luat numele de "intelighenţie", a devenit tragică. Această conștiință este patologică, nu are nimic viguros în sine. Elita culturală, neavând tradiţii culturale puternice în istoria rusă, nesimţindu-se în legătură organică cu restul societăţii, cu clasele puternice, mândre de măreţul lor trecut istoric, a fost aşezată între două stihii ale istoriei ruse — stihia puterii ţariste şi stihia "norodului". Din instinct de conservare spirituală, elita culturală a început să idealizeze ba unul, ba celălalt element, ba pe amândouă, a început să-şi caute în ele puncte de sprijin. Deasupra întunecatului hău popular, imens precum oceanul, această elită are senzaţia întregii sale neputinţe, a ameninţării perfide de a fi înghiţită de neant. Astfel, elita, redenumită după venirea raznocinţilor "intelighenţie", a capitulat în faţa hăului popular şi a început să se închine tocmai acelei stihii care ameninţa să o devoreze.

 

"Norodul" se înfăţişa "intelighenţiei" drept o putere misterioasă, străină şi seducătoare. în popor este ascunsă taina vieţii adevărate, într-însul există adevărul adevărat, există Dumnezeul pe care-l pierduse elita. "Intelighenţia" nu s-a simţit stratificată organic în viaţa rusească, şi-a pierdut integritatea, s-a rupt de rădăcini.

Integritatea s-a păstrat în "norod", "nordul" ducând o viaţă organică şi cunoscând adevărul nemijlocit al vieţii. Elita nu are suficientă putere pentru a-şi recunoaşte misia culturală în faţa poporului, datoria de a lumina întunericul stihiei populare. Elita culturală s-a îndoit că este purtătoare de lumină, nu a crezut în adevărul propriu, a lăsat pradă îndoielilor valorile absolute ale culturii. Această atitudine manifestată nu a putut duce la înfăptuirea unei adevărate misii culturale.

 

Adevărul culturii a fost supus îndoielii religioase, morale şi sociale. Cultura s-a născut în neadevăr, a fost cumpărată cu un preţ mult prea scump care înseamnă ruperea de viaţa poporului, încălcarea integrităţii organice.

Cultura reprezintă culpa în faţa "norodului", părăsirea şi uitarea acestuia. Sentimentul culpei a urmărit intelectualitatea rusă de-a lungul întregului secol al XlX-lea şi i-a subminat energia creatoare, în "intelighenţia" rusă nu a existat conştiinţa valorilor absolute ale culturii, a dreptului absolut de a făuri aceste valori. Valorile culturale sunt supuse dubitaţiei morale şi suspectate.

Faptul caracterizează cum nu se poate mai bine narodnicismul rus. Adevărul nu este căutat în cultură, în realizările ei obiective, ci în popor, în însăşi viaţa acestuia. Viaţa religioasă nu se prezintă ca o cultură a spiritului, asemenea unui element primordial organic.

Caracterizez aici principiile de bază ale narodnicismului rus fără să ţin seama de diferite direcţii şi nuanţe. în realitate, narodnicismul se scindează mai întâi în religios şi în materialist. Însă în narodnicismul materialist, care e opera elitei culturale, se ascunde aceeaşi psihologie ca şi în cel religios. La socialiştii narodnici există aceleaşi trăsături ca şi la narodnicii slavofili.

 

Aceeaşi idealizare a poporului, aceeaşi suspectare a culturii. Uneori, între extrema "dreaptă" şi "stingă", există uimitoare coincidenţe caracteriale, în ele se ascund aceleaşi elemente ale "sutelor negre", duşmănoase culturii. Una şi aceeaşi maladie a spiritului naţional se dezvăluie la poli opuşi. Peste tot există acelaşi caracter închis şi imatur aflat la baza individului, lipseşte acea cultură a răspunderii şi cinstei individuale.

Există aceeaşi incapacitate în faţa autonomiei spirituale, aceeaşi nerăbdare, nu o căutare în sine, ci în afara sinelui. Lipsa cavalerismului în istoria rusă a avut urmări fatale pentru cultura morală. "Colectivismul" şi "ecumenismul" rus au fost socotite drept factori de superioritate ai poporului rus, superioritate care-l înalţă deasupra popoarelor Europei. însă în realitate asta înseamnă că personalitatea, spiritul individual încă nu s-au deşteptat suficient în poporul rus, personalitatea este mult prea împovărată de elementul natural al vieţii populare. De aceea conştiinţa narodnică a putut să simtă adevărul şi pe Dumnezeu nu în individ, ci doar în popor.

 

Ce înseamnă "norodul" pentru conştiinţa narodnică, ce reprezintă această putere misterioasă? Însăşi noţiunea de "norod" este imprecisă şi are caracter aleatoriu. "Norodul" în sensul predominant al conştiinţei narodnice nu înseamnă naţiunea ca organism unic, în care sunt cuprinse toate clasele, toate păturile sociale, toate generaţiile, intelectualul şi nobilul, dar şi ţăranul, comerciantul şi burghezul, de asemeni, muncitorul. în acest caz cuvântul "norod" nu are sensul său ontologic şi singurul autentic, ci are, în primul rând, un sens social, de clasă.

 

"Norod" sunt cu precădere ţăranii şi muncitorii, clasele inferioare ale societăţii, care trăiesc din munca fizică. De aceea nobilul, industriaşul sau comerciantul, savantul, scriitorul sau artistul nu reprezintă "norodul", nu sunt părţi organice ale acestuia, ei sunt opuşi "norodului", ca "burghezie" şi "intelighenţie". în narodnicismul de "stânga", revoluţionar şi materialist, a fost potenţat la maximum înţelesul de clasă al noţiunii de "norod".

 

Este însă uimitor faptul că şi în narodnicismul religios şi în slavofilism există acest înţeles de clasă al noţiunii de "norod", în contradicţie vădită cu direcţia organică a con¬ştiinţei slavofile. Şi pentru slavofil, şi pentru Dostoievski, "norod" este în primul rând ţărănimea, creştinii, mujicii. Pentru aceştia elita culturală s-a rupt de popor, e antipodul "norodului" şi adevărului acestuia.

Adevărul se află în mujici, nu în nobili sau intelectuali. Mujicii păstrează intactă credinţa adevărată. Elitei culturale îi este luat dreptul de a se simţi parte organică a poporului, de a descoperi în sine elementul primordial popular. Dacă sunt nobil sau negustor, savant sau scriitor, inginer sau medic, nu pot să mă simt drept "norod", trebuie să percep "norodul" ca un fenomen misterios, opus sinelui, în faţa căruia trebuie să mă închin ca la nişte moaşte purtătoare de adevăr suprem. Raportul imanent cu "norodul" şi cu tot ceea ce este popular nu e posibil, relaţia rămâne transcendentală.

 

"Norod" înseamnă în primul rând un alt eu, opus mie, în faţa căruia mă închin. El include în sine "adevărul", care nu există în mine şi pentru care sunt culpabil. însă aceasta este o conştiinţă de rob, dependentă spiritual, fără o valoare spirituală proprie.

 

"Narodnicismul" fals dostoievskian se află în contradicţie cu minunatele cuvinte ale lui Versilov la adresa nobilimii ruse. "îţi repet că nu pot să nu respect calitatea mea de nobil. La noi s-a creat în decursul veacurilor un tip de om care reprezintă civilizaţia superioară, cum nu găseşti în lumea întreagă — tipul omului care suferă pentru toată omenirea. ' Aceasta este o trăsătură tipic rusească şi se întâlnește doar în păturile superioare, cele mai culte ale poporului rus, din care fac şi eu parte, prin urmare o posed şi eu şi sunt mândru de acest lucru, fiindcă acest tip de om reprezintă viitorul Rusiei. Poate că nu suntem decât o mie de oameni, dar n-are a face ; dacă suntem mai mulţi sau mai puţini, important e că toată Rusia a trăit până acum numai ca să producă această mână de oameni".

 

Geniile ruse, în culmea vieţii lor spirituale şi creatoare, nu au rezistat încercării supreme a libertăţii spiritului. S-au speriat de singurătate şi s-au aruncat în fundătura vieţii populare, sperând să găsească astfel adevărul suprem.

Marii oameni ruşi nu au patosul escaladării înălţimilor. Se tem de singurătate, au sentimentul abandonului, al frigului absolut, caută cultura vieţii populare colective. Prin acestea se deosebeşte geniul rus — Dostoievski, de cel european — Nietzsche.

 

Tolstoi şi Dostoievski nu se menţin la înălţime, descind în altă zonă, îi atrage întunecata şi nepătrunsa stihie populară. Aici nădăjduiesc ei să găsească adevărul, nu în ascensiunea piscurilor. La fel au gândit şi promotorii conştiinţei naţionale — slavofilii. Ei se găseau la înălţimea culturii europene, erau ruşii cei mai culţi. Cultura — au înţeles ei — poate să fie doar naţională şi prin aceasta sunt mai apropiaţi de Apus decât aşa-zişii "occidentali". Însă au capitulat în faţa statutului mujicilor, s-au dedat neantului mujic. Nu au găsit în sine forţe să-şi apere adevărul, : să-l dezvăluie în profunzime ca naţional şi general-popular, şi au clacat pe drum prin înțelegea "norodului" ca ţărănime: opusă elitei culturale.

Această înţelegere a avut consecinţe fatale pentru cunoaşterea de sine naţională. In narodnicismul nereligios, de stânga, au germinat seminţele funeste ale sensului de clasă al "norodului". Abisul dintre "intelighenţie" şi "no¬rod" s-a adâncit şi legalizat.

Conştiinţa naţională a devenit imposibilă, posibilă s-a arătat a fi doar conştiinţa narodnică. între timp, în slavofilism, s-au pus bazele unei înţelegeri organice a "norodului" ca naţiune, ca organism mistic. Dar şi slavofilii au căzut pradă maladiei elitei culturale. Această boală îl paşte şi pe Dostoievski. Marxismul a descompus noţiunea de "norod" în clase şi, astfel, a dat o lovitură conştiinţei na¬rodnice, apoi, însă, el însuşi a cunoscut o regenerare narodnică.

 

Narodnicismul lui Dostoievski este de o factură deosebită. E, mai întâi, un narodnicism religios. Şi slavofilii mărturiseau un narodnicism religios. Koşelev spunea că poporul rus e frumos numai în ortodoxie, altminteri e parşiv. Slavofilii credeau că poporul rus e cel mai creştin, singurul popor creştin din lume. însă credinţa religioasă a lui Dostoievski în poporul rus ţine de altă epocă.

 

Slavofilii simţeau încă pământul ferm sub picioare. Erau oameni care se înfruptaseră dintr-un trai confortabil. Cunoşteau încă trăinicia vieţii fără griji a moşierilor ruşi, crescuţi la conace şi râmaşi toată viaţa proprietari la aceste "cuiburi de nobili". Nimic catastrofic, nici un fel de premoniţii ale unui viitor apocaliptic nu-i înfiora în blajinătatea lor. Dostoievski aparţine cu totul epocii unei viziuni catastrofice asupra lumii, unei epoci îndreptate cu faţa spre Apocalipsă. Conştiinţa sa populară şi misionară devine universală, adresându-se destinului întregii lumi. în comparaţie cu Dostoievski, slavofilii erau provinciali. Relaţia lui Dostoievski cu Europa este esenţial diferită faţă de a slavofililor, cu mult mai complexă şi tensionată. Şi relaţia cu istoria rusă este alta. Dostoievski nu este înclinat să idealizeze exclusiv Rusia de dinaintea lui Petru cel Mare. El acordă o mare importanţă Petersbur-gului şi perioadei de după Petru, e scriitor al acestei perioade. II interesează destinul omului în Rusia petersburgheză, experienţa tragică a pelerinului rus rupt de ţarina natală.

 

Caracterul spectral al Petersburgului, surprins cu geniu, îl atrage în mod deosebit. Îi sunt cu totul străine viaţa moscovită a moşierilor şi traiul ţărănesc. E ocupat exclusiv de "intelighenţia" din perioada petersburgheză a istoriei ruse.

A trăit cu un picior în viitoarea viitoarelor catastrofe pe care Ie-a presimţit. E scriitorul epocii în care a început revoluţia interioară. Dostoievski nu a fost slavofil în sensul tradiţional al acestui cuvânt, după cum nici Konstantin Leontiev nu a fost slavofil. Ei sunt oameni de altă formaţie. Slavofilii nu erau înzestraţi cu dinamismul extraordinar al lui Dostoievski.

 

Fragment din volumul "Filosofia lui Dostoievski" de Nikolai Berdiaev, apărut la Ed. Institutului European pentru Cooperare Cultural-Ştiinţifică Iaşi, 1992.