Andrei Pleşu: "Doamnelor si domnilor, îmi pare sincer rau ca unii dintre dvs. sunt condamnati sa asculte ceea ce urmeaza în conditii foarte incomode. Nici mie nu-mi convine aceasta situatie pentru ca stiu ca, de la o vreme, tot ce voi spune va fi taxat în functie de crescânda durere de genunchi si de talpi a celor care n-au gasit loc. Asa ca sunt pregatit pentru orice dezertiune.
Despre inima se vorbeste frecvent, e un loc comun al vietii noastre. În retorica simtului comun, ea e cuplata, de regula, la doua teme - cea a mortii si cea a amorului. Exista, de altfel, o ampla traditie culturala care asociaza cele doua teme. Avem, asadar, pe de o parte, inima clinica, cea cu care mergem la doctor de la o vârsta încolo, si inima romantica, cea care, prin experientele repetate ale palpitului sentimental, ne trimite în cele din urma tot la doctor, adica devine si ea clinica. Exista si una, si cealalta. Dar dorinta mea este sa vorbesc si despre alte specii ale inimii, poate mai complicate, despre care se vorbeste mai putin, dar despre care s-a vorbit foarte mult de-a lungul vremii pâna la un anumit moment.
Pe lânga binomul inima clinica-inima romantica, voi mentiona, rapid, si o alta asociere practicata de simtul comun: binomul inima-minte. Inima ar fi organul cu care ai trairi, cu care simti, cu care îti pasa de lume, iar mintea - organul responsabil cu gândirea, organul cu care întelegi si organizezi lucrurile. Mintea ar fi, deci, polul rece al fiintei noastre, iar inima - cel cald. Disjunctia este fara îndoiala artificiala pentru ca, în realitate, sentimentele nu sunt în mod necesar nearticulate, stupide, nereflectate, iar gândurile nu sunt necesarmente sterpe de afectivitate. Exista o coerenta, o logica a sentimentelor, dupa cum exista si un patos al ideilor. Gândirea nu e o chestiune strict intelectuala; pe de alta parte, centrele emotivitatii sunt pe scoarta, în creier.
Ne vom tine departe, asadar, de asemenea schematisme, si vom încerca sa trecem dincolo de locurile comune, pentru a vorbi de cel putin înca doua nivele ale întelegerii inimii: 1.inima ca sediu al intelectului si ca instrument de cunoastere si 2. inima ca spatiu al lui Dumnezeu, ca loc al rugaciunii.
Sa nu va asteptati sa va spun lucruri riscante si orginale. Eu fac strict anamneza, sistematizez o informatie care exista si pe care poate multi dintre dvs. o aveti deja. Dificultatea consta în a spune tot ce trebuie spus foarte concentrat, într-un ceas. Nu vreau, totusi, sa evacuez locurile comune, înainte de a reflecta putin asupra lor. Despre inima clinica, pot vorbi cu o competenta din ce în ce mai solida. Cu experienta mea de pacient, as putea chiar sa deschid un mic cabinet de cardiologie. Îmi închipui, de pilda, ca stiu sa tratez un bolnav de hipertensiune. Întâi, daca arata ca mine, îi spun ca trebuie sa slabeasca! Apoi - sa manânce mai multe vegetale, sa îsi faca analize si, daca acestea nu lamuresc nimic – ceea ce se întâmpla în 80% din cazuri –, îi spun ca sufera de hipertensiune esentiala (adica inexplicabila) si îi dau o medicatie care cuprinde un hipotensor, un diuretic si un betablocant. Toate acestea trebuie testate: dai omului mai întâi o doza, dupa doua saptamâni îl certi ca nu a slabit, îi schimbi dozajul pâna gasesti unul convenabil, îi spui sa se lase de fumat, sa nu faca diabet si sa mearga mult pe jos. Nu stiu cum nu se plictisesc medicii care au de rezolvat sute de asemenea cazuri pe zi si nu pot iesi din aceasta schema. Nu e vina lor! E vina inimii clinice, care este un mecanism previzibil, un muschi, o pompa, un lucru simplu. În jurul acestui mecanism precar apar, cînd e cazul, o multime de ‚cârje'cu nume fioroase: EKG, pacemaker etc. Inima devine ceva de care trebuie sa te ocupi: tii regim, iei doctorii, faci jogging (lucru inadmisibil dupa parerea mea! Când am auzit ca inventatorul joggingului a murit la 62 de ani facând jogging, am luat asta ca pe o victorie personala!). Uneori, când pompa cardiaca se strica, o putem înlocui. E scoasa cu mâna din corp si se pune altceva în loc, sau se fac modificari esentiale în structura ei. Cineva a observat ca aceasta operatie a fost anticipata înca din secolul XIV, când Sfânta Catarina da Siena spunea în rugaciune: "Doamne Isuse Hristoase, ia-mi inima din piept si pune în locul ei inima ta!" E primul "transplant" din istoria spiritului european, realizat mai târziu, la propriu, de un domn pe care nu întâmplator îl chema Christian Barnard.
În acceptiunea de pompa stricata, inima clinica nu e o tema prea atragatoare si, cum spuneam, se asociaza nemijlocit cu tema mortii. Statisticienii ne spun ca astazi inima este ucigasul nr. 1 al planetei. E un ghinion al medicilor – o spun cu toata compasiunea – ca trebuie sa vada mereu omul si organismul în general sub specia degenerescentei. Când se uita în jur medicul nu vede oameni, ci pacienti, defecte fiziologice mai mult sau mai putin aparente. Ei înregistreaza volubilitatea extraordinara a patologicului si nu tacerea functionala a sanatatii, a organismului care lucreaza normal. S-a constatat, pe buna dreptate, ca astazi se vorbeste mai curând de fitness decât de vitalitate. Fitness-ul nu înseamna vitalitate, ci functionalitate stricta. Accentul pe mecanic, functional si degenerescent are un mare "fondator": William Harvey, medicul englez din secolul al XVII-lea, care a descoperit circulatia sângelui si a dedicat cartea în care îsi detaliaza descoperirea regelui Angliei, Charles I. În dedicatie spunea: "inima este printul împaratiei trupesti, e ceea ce este regele pentru regatul sau". Exista o formula asemanatoare si în Zohar: "inima e în organism ca un rege în razboi". Într-adevar, inima clinica are, uneori, si datele unui monarh capricios, si pe cele ale unui razboinic crud, daca o gândim ca potential provocatoare de moarte.
Trecem la inima afectelor, inima sentimentala, al carei portret e mai putin sumbru. Exista o serie de stari difuze ale sufletului pe care le legam spontan de inima. În limba româna (si în altele, dar vorbim de cea pe care, de bine de rau, o mai stim) exista o multime de feluri de a aseza starile cele mai greu de definit în spatiul inimii. Vorbim de "inima grea" (inima presentimentului tenebros), "inima rea" (de care se poate muri), "inima buna", "mare" (marinimie), "albastra" (cea a blues-ului'), "îndoita", "nehotarâta", "rece", "de piatra", "deschisa". Sunt expresii pe care le stim cu totii: "ma doare inima sa vad ca ...", "îmi tresalta inima de bucurie", "inima îmi spune ca...", "fa cum te lasa inima". De câte ori vrei sa spui ceva greu de exprimat, te referi la inima. În general, în limba româna, inima are un regim prietenos. Daca cineva e "inimos", e de bine. Daca cineva e "capos", efectul difera, capul având un regim mai putin simpatic în româna ("cap patrat", "cap tare", "cap sec"). Nu exista o suita simetrica de virtuti ale capului fata de cele ale inimii.
Inima e locul starilor difuze, greu definibile, locul pasiunilor. "Exister c'est sentir", spunea Jean Jacques Rousseau. Cine nu simte e "ne-simtit", nu functioneaza ca un om cu adevarat viu. Pe aceasta imagine, s-a consolidat un imens cult al sentimentului, intens mai ales în romantism. Legata de el, mai cu seama în lumea europeana, e marea deriva a sentimentalismului. Ca sediu al pasiunilor, al sentimentelor, al amorului ("inimioara", "sufletel"), inima cade foarte usor în banalitatea unei retorici aproape vide de sens. "I love you"- "I love you too" devine un fel de "Buna ziua! Ce mai faci?"- "Multumesc, bine". Începând din secolul XVII, sentimentalismul a fost solutia - inadecvata, cred -, gasita de Europa la anumite excese ale rationalismului. A existat o euforie a ratiunii, din care, la un moment dat, oamenii au simtit nevoia sa iasa, propunând o contrapondere. Pentru ca pierdusera o traditie pe care o vom invoca imediat (a unei intuitii supra-rationale, a unei supra-luciditati, a unei instante intelective aflate deasupra ratiunii), au esuat într-o sub-ratiune - sentimentalismul.
În orice caz, ca sediu al pasiunilor, al trairilor personale, private, inima s-a definit foarte mult timp ca însusi centrul individualitatii. Persoana noastra cea mai intima o asimilam cu spatiul inimii: "a vorbi din inima" înseamna "a vorbi din rarunchii fiintei". Inima devine un concentrat al persoanei umane: în sfera inimii suntem noi însine, acolo este identitatea nostra profunda. Aceasta traditie a identificarii între persoana si inima capata expresie ferma la Sf. Augustin. Confesiunile sunt ale cuiva care vorbeste despre el coborând în intimitatea lui ultima: inima. Textul lui Augustin suna asa: "Va vorbesc din inima (cor meum= inima mea), ubi ego sum quicumque sum (unde sunt ceea ce sunt cu adevarat)". Inima devine locul subiectului, al marturisirii irepetabile, al interioritatii. Marele tarâm complicat, nesistematizabil pâna astazi, al interioritatii, se asimileaza de regula cu inima.
Inima devine, astfel, un simbol al ascunsului, e ca o grota în centrul fiintei noastre, ca un abis în care te poti pierde. În acelasi timp, e tot ce ai mai propriu. În locul acela din centrul inimii nu semeni, nu poti fi asimilat cu nimeni altcineva. Aceasta constiinta a unui loc în care esti singur cu tine însuti, inimitabil, unic, este obârsia marii rupturi, tipica pentru istoria spiritului european, între eu si lume. Pentru ca s-a localizat în inima un spatiu al interioritatii absolute, s-a putut dintr-o data opune acesteia o exterioritate absoluta: lumea dinafara. Universul a fost schematizat în acesti termeni: eu (cor-meum)-lumea (subiectul - de o parte, obiectul - de cealalta). Daca inima clinica se asocia cu ideea mortii, inima romantica se asociaza cu cezura, cu fractura dintre subiect si obiect, dintre eu si lume.
Vreau sa trecem, acum, la ceea ce consider ca reprezinta esentialul lucrurilor pe care doresc sa vi le transmit: inima ca organ de cunoastere. Dimensiunea cognitiva a inimii e legata azi, preponderent, de tema intuitiei (iar judecata intuitiva e socotita un privilegiu al feminitatii: femeile au intuitii, au inima, barbatii nu prea...) Eu vreau sa va vorbesc însa despre un lucru mult mai precis. Pâna prin secolul XVI, principalul atribut al inimii era socotit a fi capacitatea de cunoastere. O cunoastere distincta de cea "rationala", dar si de stricta "intuitie". Sunt obligat sa galopez prin diverse texte pentru ca nu avem timp. În India veche, de pilda, în anatomia interioara a omului, mentalul, functia intelectuala centrala îsi avea sediul în inima. Vom cita mai târziu texte din Upanishade care confirma acest lucru.
În Antichitatea semitica, sediul inteligentei e mereu considerat ca fiind amplasat în inima. Emotiile si sentimentele pe care noi le plasam, de obicei, în inima erau plasate în mate, în visecere, în burta. Iar cunoasterea – în inima. În Iov exista o scena în care acesta, înconjurat de prieteni care încearca sa îl convinga cu argumente ca nu are voie sa se plânga de "nedreptatile" lui Dumnezeu, spune: "Nu mai veniti cu argumente; si eu am inima!" Filologii ne lamuresc ca, prin aceasta, Iov nu întelege ceva de genul "am si eu suflet" ci "înteleg si eu argumentele voastre, sunt si eu inteligent ca si voi, nu trebuie sa veniti sa îmi spuneti cum sa înteleg". "Om de inima" însemna, în contextul literaturii semitice, om inteligent; "om fara inima" însemna om prost. În Ecleziast, când se spune "mi-am dat inima cutarui obiect sau cutarei întrebari" înseamna ca m-am gândit, am reflectat la ceva anume. Inima e deci sediul discernamântului, al analizei, al cunoasterii.
În Egiptul vechi întâlnim de asemenea echivalenta între "om fara inima" si om "necugetat", prost, fara cap. În Grecia antica, cardia (inima) si uneori phren (pericardul, ceea ce e în jurul inimii) echivaleaza frecvent cu inteligenta si cu spiritul. Chiar când zona afectelor e definita ca thymos (ceea ce s-ar traduce prin bataia de aripa a pieptului, suflul, pneuma, sursa oricarei trairi), acesta se regaseste în diverse locuri cu un sens mai putin legat de emotivitate. La Homer, de pilda, înseamna gândire intuitiva, fulguranta, dar si deliberare, reflexiune, activitate intelectiva prin care se exprima vocea lui Dumnezeu. Cunoasterea "cardiaca" apare, astfel, în asociere cu absolutul, cu divinitatea. La Empedocle, gândirea sta în sângele care înconjoara inima. Daca vreti precizari, medicina hipocratica e gata sa le dea, localizînd foarte exact partea de inima cu care gândim: ventricolul stâng! Si istoricii epicureeni erau de acord ca gândirea e în ventricolul stâng; cine stie ce stiau ei, care noua ne scapă.
În Noul Testament se spune "fericiti cei cu inima curata, pentru ca îl vor vedea pe Dumnezeu". Cu alte cuvinte, pentru ca au sansa si instrumentul necesar pentru a-l cunoaste pe Dumnezeu. A propos de vazutul lui Dumnezeu, sa amintim ca, si la Platon, si la Plotin si la Grigorie de Nazianz, dar si în literatura araba sau indiana, se vorbeste despre ochiul inimii. Este vorba de un ochi care duce direct în "inima" fiintei supreme. În Islam exista o doctrina complicata a modului de functionare a acestui ochi. Dar ca sa fim exotici si nediscriminatorii, va citez – dupa Fr. Schuon - un text din întelepciunea indienilor Sioux din tribul Ogalala: "sunt orb si nu vad lucrurile acestei lumi, dar când lumina vine de sus, ea lumineaza inima si încep sa vad, caci ochiul inimii mele vede tot. Inima e sanctuarul în centrul caruia se gaseste un mic spatiu în care salasuieste Marele Spirit. Acesta e ochiul, ochiul Marelui Spirit, prin care el vede tot si noi îl vedem pe el. Când inima nu e curata, Marele Spirit nu poate fi vazut. Omul pur contine universul în buzunarul inimii sale".
La Parintii Bisericii, analogia cardia - pneuma – nous (intelect) e de asemenea recurenta. Lucrurile au un temei aproape fiziologic. Inima este mecanismul de reglare a respiratiei si e legata nemijlocit de respiratie. În respiratie se exprima simultan un proces de supravietuire a corpului, dar si suflul în genere, pneuma, duhul. Suflul, sufletul, suflarea, duhul, respiratia sunt toate legate în centralitatea inimii. Peste secole, tema inima-ratiune e si tema axiala a meditatiilor lui Pascal: avem, pe de o parte, ratiunea – asimilabila spiritului de geometrie, gândirii discursive, si, pe de alta, inima - spiritul de finete, gândirea intuitiva. Toate acestea au si o foarte convingatoare expresie simbolica. De pilda analogia dintre inima si soare. Inima poate fi pusa în aceeasi linie simbolica cu soarele pentru ca este un fel de soare al corpului, dupa cum soarele este un fel de inima a cerului. Or soarele este de regula un simbol al intelectiunii; iar inima se vede contaminata de aceasta simbolica.
Care este caracteristica luminii solare, respectiv a întelegerii de tip "cardiac"? Lumina solara este simultan lumina si caldura, iar asta e si o caracteristica a cunoasterii inimii. Ea nu e o cunoastere boreala, rece, ci una participativa, "înflacarata", "aprinsa": o cunoastere calda si încalzitoare. În unele reliefuri medievale exista o anumita reprezentare a inimii din care pornesc si raze drepte, si raze ondulate. Razele ondulate exprima caldura, iar cele drepte – lumina. Inima, ca si soarele, cupleaza deci lumina si caldura. E interesant ca, în vreme ce inima e cuplata simbolic cu soarele, creierul, despre care spunem astazi ca e lumina însasi a inteligentei, e cuplat cu luna, care este o lumina reflectata. Verbul a reflecta exprima si astazi actul gândirii si vizeaza tocmai faptul ca e vorba de a porni de la o materie venita din afara. A reflecta înseamna a oglindi ceva care e în afara ta. În orice caz, nu este o actiune directa a intelectului, ci una mijlocita, secunda. Va reamintesc, în treacat, ca zeita inteligentei la greci, Atena, era nascuta din capul lui Zeus, dar simbolul ei era o bufnita – adica o pasare nocturna, lunara.
În mare, putem spune ca pâna în secolul XVI lumea traia într-o simbolistica rasturnata fata de a noastra. Creierul era un loc slab, lunar, secund, în vreme ce inima era o realitate plina, solara, luminos-calda, direct cognitiva. Acest lucru apare frecvent în scrierile patristice, de la Evagrie Ponticul de pilda, în secolul al IV-lea (care spune ca rationamentul e în cap, dar întelegerea e în inima), pâna în secolul XIV, la Grigorie Palama (care vorbeste despre inima ca despre un organ corporal cu acces la Logos). Voi renunta la o multime de lucruri, dar vreau sa încercam, totusi, o definitie a tipului de cunoastere despre care vorbim. Din cele spuse rezulta ca inima este un instrument de cunoastere si a fost perceputa ca atare pâna târziu, când a fost uzurpata de creier. Cum arata însa cunoasterea inimii? Ce diferenta este între aceasta cunoastere si cea a creierului?
Mai întâi, cunoasterea inimii e o cunoastere instantanee, nu una de tip silogistic. Cum ar spune englezii, e o cunoastere de tip "response", o reactie prompta la obiectul cunoasterii. Altfel spus, avem de a face cu o gândire spontana, fulguranta, cam în felul judecatii de gust. Când vezi un obiect, daca ai gust, stii din prima ochire daca e în regula sau nu. Foarte multa lume nu o stie însa si, din aceasta cauza, interioarele, strazile, cladirile, orasele, bisericile noastre arata, si pe dinauntru si pe dinafara, foarte prost. Cei care le pun pe picioare nu au rapiditatea reactiei gustului: adica acea reflectie prescurtata, judecata si actiune deopotriva, date laolalta, într-o singura clipa. Asa functioneaza animalele, si invoc aici animalitatea ca pe ceva de ordin superior. Animalele nu cad pe gânduri, dar functioneaza – ceas, pentru ca, în cazul lor, ideea si actul sunt simultane. Ar fi util sa recuperam un fel de animalitate superioara a inimii, sa beneficiem de judecata ei clara, legata direct la tinta.
Cunoasterea inimii e, mai apoi, o cunostere de tip totalizant. Pentru inima cunoscatoare – spre deosebire de inima sentimentala -, nu exista o diferenta semnificativa între eu si lume, asa cum nici pentru cel care respira nu exista fractura între aerul din afara si cel dinauntru. Cel care respira este un loc de întâlnire a aerului din afara cu cel dinauntru. Când respiri, esti într-o lume omogena. La fel, când gândesti cu inima, traiesti într-o lume omogena, nu un timp în lumea interioara si un timp în cea exterioara. Efectul totalizant al respiratiei se regaseste, deci, în modul de gândire de tip cardiac. În plus, gândirea cardiaca e totalizanta pentru ca angajeaza întregul agregat al omului. Maxim Marturisitorul spune undeva, în Ambigua cred, ca oamenii nu realizeaza alcatuirea compozita care îi caracterizeaza. Ei nu îsi dau seama ca sunt facuti din trei mari bucati: corp, inima si minte. Unii cred ca trebuie sa cunosti mai degraba cu mintea, altii - cu inima, iar altii sunt de parere ca e destul corpul, senzatia, pentru a-ti face o idee despre lume. Maxim Marturisitorul crede însa ca singura cunoastere corecta este opera agregatului uman, în întregul sau. Pentru a cunoaste bine, trebuie sa cunosti, daca se poate, cu "corp-inima-mintea", cu toata aceasta articulatie deodata. Orice fragmentare aduce o fragmentare a adevarului.
În sfârsit, gândirea de tip cardiac este o gândire participativa, situata la antipodul "obiectivitatii" care are astazi un cult. Inima îsi permite sa nu fie obiectiva; ea stie ca nu întelegi un lucru decât când aderi la el. Daca nu aderi la el, nu îl pricepi. În studiile religioase de astazi – am observat acest lucru peste tot, la noi înca nu, pentru ca domeniul, practic, nu exista înca – a aparut o obsesie noua: daca te ocupi de istoria religiilor sau de studii religioase în general, trebuie mai întâi sa explici publicului ca nu te intereseaza subiectul, nu vrei sa ai de a face cu el. A nu se crede cumva – se grabeste sa spuna "specialistul" - ca am vreo înclinatie spre aceasta zona sau ca as crede în ceva anume: nu, eu sunt un om de stiinta! Numai asta îmi da legitimitatea obiectivitatii si dreptul de a va spune ceea ce va spun. Nimeni nu îi cere unui zoolog sa nu creada în elefanti, daca de ei se ocupa! Dar un om care se ocupa de istoria religiilor trebuie mai întâi sa se asigure ca toata lumea a înteles ca e strain de teritoriul cercetat, ca nu are alunecari "naive" spre sfera religiosului. Dupa experienta mea însa, tocmai oamenii care si-au dozat, la rece, distantele dintre ei si obiectul lor de studiu nu pricep despre ce e vorba. Inima nu are niciodata aceasta problema!
Pentru a încheia acest episod despre cunoasterea cardiaca, as spune ca exista un tip de cunoastere care seamana foarte mult cu cunoasterea inimii. În toate traditiile lumii, acest tip de cunoastere se numeste credinta. În general, credinta e socotita azi o cunoastere de tip slab. Când nu stii ceva, crezi. Credinta e o solutie de salvare, un fel de corelativ al dubiului. Pâna la un moment dat însa, a existat mai curând sentimentul ca ea e una din formele cele mai legitime de cunoastere, si ca "organul" ei este inima. Trec peste acest capitol, amintind doar o vorba din Pascal: "inima e cea care îl cunoaste pe Dumnezeu, nu ratiunea". Nu mai insist. Suntem în criza de timp si trebuie sa mai acoperim un ultim capitol, cel mai pasionant: inima nu doar ca sediu al cunoasterii, dar si ca sediu al obiectului de cunoscut, respectiv al Principiului, al lui Dumnezeu.
Fac o scurta revenire la Sf. Augustin, despre care va spuneam ca localiza în intimitatea fiintei lui, în inima, ceea ce era mai specific persoanei lui. Cu alte cuvinte, el credea ca pe masura ce avansezi în interiorul tau, dai de ceva mai propriu, ceva care nu mai seamana cu "propriul" altora: tu însuti. Ei bine, o alta linie de gândire a înteles ca, pe masura ce mergi mai în adâncul tau, apare ceva mai strain de tine. Cu cât cobori mai adânc, dai de o instanta în care te identifici cu comunitatea. Acest tip de gândire a produs psihanaliza în versiunea Freud, dar si psihologia analitica în versiunea Jung. Ajuns în adânc, dai de un "eu"colectiv, de ceva în care nu mai esti tu. Versiunea ‚solara' a acestei adîncimi mai curând lunare este ca, cu cât înaintezi mai adînc în inima ta, descoperi un loc unde te identifici cu principiul caruia îi datorezi existenta: Dumnezeu. "Inima e sfântul palat în care salasluieste Dumnezeu" – spune Kabbalah. Nu întâmplator, unul dintre numele lui Mesia este Emmanuel, care înseamna ‚Dumnezeu în noi'. În Scripturi se vorbeste despre "cetatea divina", sau despre Ierusalimul ceresc. O alta metafora e aceea a semintei, a grauntelui etern din inima. Exista, cu alte cuvinte, un loc în inima, care functioneaza ca samânta însasi a fiintei noastre, a lumii si a cunoasterii.
Va citez doua texte (inutil sa va mai amintesc pasajul din Noul Testament, Luca: "Regnum Dei intra vos est). În Çhandogyia Upanishad se spune - "în acest salas al lui Brahma se afla un mic lotus, un lacas în care se gaseste o cavitate mica, ocupata de eter". În alte texte, salasul cu pricina e definit cu precizie: ventricolul mic. Un alt exemplu din Upanishade: "acest Atman (spiritul divin) care salasluieste în inima, e mai mic decât un bob de orez, mai mic decât un graunte de orz, mai mic decât un graunte de mustar, mai mic decât un bob de mei, mai mic decât germenele dintr-un graunte de mei. Acest Atman care salasluieste în inima este de asemenea mai mare decât pamântul, mai mare decât atmosfera, mai mare decât cerul, mai mare decât toata lumea laolalta".
Aceasta suprapunere între lucrul cel mai mic si lucrul cel mai mare, coincidente în spatiul inimii, revine în foarte multe texte: cei din urma vor fi cei dintâi, punctul fara dimensiuni este în realitate obârsia tuturor dimensiunilor, unitatea e numarul cel mai mic, dar, în acelasi timp, e sursa unei serii numerice infinite. Avem de a face cu o tema universala. Dupa textul din Upanishade, iata un text, foarte cunoscut, din Matei: "Împaratia cerurilor este asemenea grauntelui de mustar pe care, luându-l, omul l-a semanat în tarina sa si care este mai mic decât toate semintele, dar când a crescut este mai mare decât toate legumele si se face pom, încât vin pasarile cerului si se salasluiesc în ramurile lui". Inima e deci locul punctului infinitezimal din care s-au nascut omul si lumea si în care acestea se vor resorbi într-un final.
Inima este cupa Graalului – alta linie simbolica despre care nu mai avem timp sa vorbim. Geometric vorbind, inima este un triunghi cu vârful în jos care seamana cu o cupa si în care se afla însusi misterul sângelui lui Hristos. Din cauza aceasta, o rugaciune adevarata este o rugaciune care se concentreaza asupra spatiului inimii, aduce mintea în inima, unifica acele compartimente gândite de noi de obicei ca fiind disparate. "În inima", spune Sfântul Macarie, "se gasesc adâncimi de nemasurat. Dumnezeu e acolo cu îngerii, acolo este lumina si viata, împaratia si apostolii, cetatile ceresti si bogatia harului. Toate sunt acolo". Ambrozie, modelul lui Zosima din Dostoievski, spune: "inima este centrul nu numai al constiintei, dar si al inconstientului uman, nu numai al sufletului, dar si al trupului, nu numai al inteligibilului, dar si al inefabilului, într-un cuvânt este centrul absolut".
În felul acesta, un discurs despre inima devine, încet-încet, un discurs despre tot. E, din partea mea, o îndrazneala, pe care numai rabdarea Dvs. o depaseste. Îmi îngadui, în încheiere, sa va mai amintesc doar doua lucruri. Unu: acolo unde este tezaurul suprem este si pericolul suprem, iar una dintre bolile singuratatii, respectiv ale vietii monahale, este taedium cordis (oboseala inimii). Nu cunosc cuvânt românesc mai potrivit decât lehamitea. Acolo, în inima, unde sunt atâtea bogatii, apare si oboseala suprema când relatia cu lumea, cu Dumnezeu si cu tine însuti e defecta.
Al doilea lucru: în inima este si treapta de lansare pentru destinul postum. "În momentul mortii", se spune într-o Upanishada, "sau al unei mari primejdii, întreaga energie vitala se aduna în inima, al carei vârf începe sa straluceasca. Prin acea lumina iese spiritul". Un rezumat spectaculos al lucrurilor pe care vi le-am spus am gasit întâmplator într-un poem al lui Milarepa: "ma închin în mânastirea din munte care e corpul meu, în templul pieptului meu, în vârful triunghiului inimii mele". Nu putem spera sa intram în toate franjurile acestei teme. Am vrut doar sa va reamintesc ca inima exista într-o forma mult mai complicata istoric, epistemologic, religios decât suntem obisnuiti sa credem atunci când o reducem la chipurile ei cotidiene – inima mortii si inima amorului. Va multumesc.
Am ajuns la acest subiect în urma unei provocari exterioare. În septembrie a avut loc la Poiana Brasov un congres international de cardiologie. Organizatorii evenimentului (unde veneau cam o mie cinci sute de cardiologi din toata lumea) mi-au propus sa deschid congresul (am crezut ca ma invita ca material didactic!). Mi-au spus ca de obicei deschid asemenea întruniri cu un concert, dar ca s-au hotarât sa încerce si o alta varianta. Nu poti refuza un cardiolog în situatia mea; trebuie sa fii nebun sa spui nu când stii ca mai devreme sau mai târziu îti va vorbi el tie despre inima, într-un mod drastic! Prin urmare, am spus da pe loc.
Ulterior m-am speriat, mi-am dat seama ca e un esec garantat sa vorbesti despre inima în fata unor cardiologi si m-am straduit sa gasesc un mod de a aborda lucrurile care sa-i poata, totusi, cointeresa. Apoi, subiectul a început sa mi se para tot mai interesant si am gasit motivatia interioara sa aprofundez lucrurile. M-au ajutat câteva texte foarte bune, pe care vi le recomand si Dumneavoastra. Exista, de pilda, o antologie scoasa la sfârsitul anilor '50 în Franta, în colectia ‚Studii carmelitane' – Despre inima. Fiind o colectie facuta de catolici, se vorbeste mai ales despre conotatiile afective ale subiectului. Exista o dimensiune marcat sentimentala în solida traditie catolica, în care e vorba de Sacré-Coeur, de sângele amestecat cu apa care curge din inima lui Hristos, când unul din ostasii romani îi înteapa coasta, de Sfânta Fecioara, si de alte câteva personaje importante din mitologia Sacré-Coeur, mai ales în spatiul francez.
Colectia carmelitana include însa si câteva studii foarte serioase despre inima în Antichitate, Orient si Islam. M-am folosit de ele pentru conferinta de fata. As mai mentiona un urmas al lui Jung, James Hillman, cu o foarte frumoasa serie de conferinte tinute cândva la Eranos, un fel de cenaclu elvetian, pe care, în anii '50-'60, îl frecventau des Jung, Mircea Eliade si altii. Hillman vorbeste despre inima valorificând în foarte mare masura un teritoriu în care nu am vrut sa intru. E vorba de tema alchimica, tema "inimii de leu" ca sursa de transfigurare vitala a lucrurilor. Exista pagini inevitabile despre simbolismul inimii si la René Guénon, (în Simboluri fundamentale ale stiintei sacre si în cartile lui despre hinduism), sau la Frithjof Schuon. Sa nu uitam dimensiunea strict culturala a temei, de la poezia trubadurilor, pîna la suprarealism. Odata intrat pe acest tarâm, ai de a face cu un teritoru nesfârsit. Si cum nu-mi place sa aflu nimic, fara bucuria de a împartasi cu altii ceea ce aflu, m-am gândit sa raspund invitatiei Microsoft, cu o conferinta depre inimă".
Conferinţa "Despre inimă" susţinută de Andrei Pleşu, în transcrierea de Cristina Cheveresan, apărută în revista Orizont , nr. 3 / 23 martie 2007.
