Instaurarea scindării

Înainte de schismă. 

Actuala ruptură dintre generaţii a fost provocată aproape în întregime de schimbarea survenită în conceptul de adevăr. 

Oriunde priveşti astăzi, prevalează acest nonconcept. Consensul din jurul nostru este aproape monolitic, fie că luăm în considerare artele, literatura sau citim pur şi simplu ziare şi reviste cum ar fi Time, Life, Newsweek, The Listener sau The Observer. Putem simţi din toate părţile strânsoarea sufocantă a acestei noi metodologii - şi prin "metodologie" înţelegem modul în care abordăm adevărul şi cunoaşterea. Este ca şi cum te-ai sufoca pe o ceaţă londoneză deosebit de rea. 

Şi întocmai cum ceaţa nu poate fi ţinută dincolo de ziduri sau de uşi, acest consens ajunge să ne împresoare până când încăperea în care locuim nu mai este nepoluată, deşi abia dacă ne dăm seama ce s-a întâmplat.

 

Tragedia în care ne găsim astăzi este că oamenii sunt fundamental afectaţi de noul mod de a privi adevărul, dar cu toate acestea nu au analizat niciodată devierea care a avut loc. Tinerii provenind din familiile creştine sunt crescuţi în vechea înţelegere a adevărului. Apoi sunt supuşi cadrului modern. Cu timpul devin tot mai derutaţi deoarece nu înţeleg alternativele care le sunt prezentate. Confuzia devine dezorientare şi, în scurt timp, aceasta îi copleşeşte. Din nefericire, acest lucru este adevărat nu doar în rândul tinerilor, ci şi în cazul multor pastori, educatori creştini, evanghelişti şi misionari.

Astfel, după cum văd eu lucrurile, această prefacere în înţelegerea modului în care ajungem la cunoaştere şi adevăr este cea mai importantă problemă cu care se confruntă creştinismul azi.

 

Dacă aţi fi trăit în Europa, să spunem înainte de 1890 sau în Statele Unite cândva înainte de 1935, nu ar fi trebuit să pierdeţi prea mult timp gândindu-vă la presupoziţiile voastre. (Aceste date sunt arbitrare, deoarece în Europa, cel puţin, schimbarea s-a produs treptat. în America, anii cruciali de schimbare au fost din 1913 până în 1940, iar în timpul acestei perioade relativ scurte întregul mod de gândire a fost revoluţionat; anul 1913 a fost cel mai important an în Statele Unite, nu pentru că a fost anul dinainte de Primul Război Mondial, ci dintr-un alt motiv semnificativ, aşa cum vom vedea mai târziu.)

 

Înaintea acestor repere temporale, toată lumea pornea de la aproximativ aceleaşi presupoziţii, care în practică păreau a fi în conformitate cu înseşi presupoziţiile creştinului. Aceasta era adevărat atât în domeniul epistemologiei, cât şi în cel al metodologiei. Epistemologia este teoria despre cum cunoaştem, sau despre cum putem fi siguri că ceea ce credem că ştim privitor la lumea din jurul nostru este corect. Metodologia este modul în care abordăm chestiunea adevărului şi a cunoaşterii.

 

Se poate argumenta că necreştinii nu aveau nici un drept să acţioneze pornind de la presupoziţiile de la care porneau. Acest lucru este adevărat. Asemenea romanticilor, ei acceptau soluţii optimiste fără un temei suficient. Cu toate acestea, au continuat să gândească şi să acţioneze ca şi cum aceste presupoziţii ar fi fost adevărate.

 

Care erau aceste presupoziţii? Principala presupoziţie era că absoluturile există cu adevărat. Ei au acceptat posibilitatea unui absolut în domeniul Fiinţei (sau al cunoaşterii) şi în domeniul moralei.

În consecinţă, fiindcă acceptau posibilitatea absoluturilor, chiar dacă nu erau de acord cu privire la care sunt acestea, oamenii puteau raţiona împreună pe temeiul clasic al antitezei. Ei considerau de la sine înţeles că, dacă un lucru era adevărat, opusul lui era fals.

 

În moralitate, dacă un anumit lucru este corect, opusul lui este greşit. Această mică formulă, "A este A" şi "A nu este egal cu non-A", este prima mişcare în logica clasică. Înţelegând până unde s-a ajuns în abandonarea acestei formule, vom înţelege situaţia noastră actuală.

 

Absoluturile implică antiteza. Necreştinul operează romantic pe această bază fără să aibă o cauză suficientă şi un fundament adecvat pentru a proceda astfel. De aceea, era încă posibilă discuţia despre ce este bine şi ce este greşit, ce este adevărat şi ce era fals. Puteai să-i spui unei necreştine să "fie fată cuminte" şi, deşi era posibil ca ea să nu-ţi urmeze sfatul, cel puţin înţelegea la ce te refereai. A spune astăzi acelaşi lucru unei fete cu adevărat moderne înseamnă a afirma un "nonsens". Privirea inexpresivă pe care ai primi-o probabil drept răspuns nu înseamnă că standardele tale au fost respinse, ci că mesajul tău este lipsit de sens.

 

Schimbarea a fost enormă. În urmă cu treizeci de ani sau mai bine ai fi putut spune lucruri de genul: "Aceasta este adevărat" sau "Aceasta este corect" şi te-ai fi aflat pe lungimea de undă a tuturor. Oamenii puteau să-şi formuleze sau nu într-un mod consecvent credinţele, dar toţi vorbeau unul cu altul ca şi când ideea de antiteză ar fi fost corectă. Astfel, în evanghelizare, în chestiuni spirituale şi în educaţia creştină puteai porni de la certitudinea că auditoriul tău te înţelege.

 

Apologetica presupoziţională ar fi oprit decăderea

A fost într-adevăr regretabil că "gânditorii" noştri creştini de dinaintea schimbării şi a instaurării schismei nu au vorbit şi nu au predicat cu o înţelegere clară a presupoziţiilor. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, nu ar fi fost luaţi prin surprindere şi ar fi putut să-i ajute pe tineri să facă faţă dificultăţilor cu care se confruntau. Inacceptabil este că nici măcar acum, la ani buni după ce schimbarea s-a încheiat, mulţi creştini nu ştiu încă ce se întâmplă. Şi aceasta, deoarece nu-i învaţă nimeni cât este de importantă gândirea în termenii presupoziţiilor, îndeosebi în relaţie cu adevărul.

 

Gândirea seculară şi teologia liberală au copleşit Biserica, deoarece conducătorii acesteia nu au înţeles importanţa combaterii unui set fals de presupoziţii. În general, ei au dus lupta pe un teren greşit şi astfel, în loc să fie în frunte atât în apărare, cât şi în comunicare, au rămas în mod jalnic în urmă. Aceasta a constituit o deficienţă reală, care este chiar azi greu de îndreptat printre evanghelici.

 

Folosirea apologeticii clasice a fost eficientă înainte de această schimbare doar pentru că necreştinii operau, la suprafaţă, cu aceleaşi presupoziţii, chiar dacă aveau o bază inadecvată pentru ele. Totuşi, în apologetica clasică, presupoziţiile erau rareori analizate, discutate sau luate în considerare.

 

Astfel, dacă un om se ridica să predice Evanghelia şi spunea: "Credeţi lucrul acesta, este adevărat", cei care-1 auzeau spuneau: "Ei bine, dacă aşa stau lucrurile, atunci opusul lui este fals".

Presupoziţia antitezei era cuprinsă în întreaga perspectivă mentală a omului. Nu trebuie să uităm că creştinismul istoric se bazează pe antiteză. Fără ea, creştinismul istoric nu are sens.

Principala antiteză este că Dumnezeu există în contrast (în antiteză) cu nonexistenţa Lui.

Întrebarea care dintre aceste enunţuri este adevărat aduce o schimbare radicală în domeniul cunoaşterii şi al moralei, şi în întreaga viaţă.

 

Fragment din volumul "Trilogia" scris de Francis A. Schaeffer şi publicat la Editura Cartea Creştină, Oradea, 2002