Parodie şi intertextualitate

O decizie a instanţei scoate în afara legii romanul naturalist! O puternică şi chiar violentă, poate, este parodia la A Christmas Carol (Colind de Crăciun), de Dickens, în The Terrible Twos, de Ishmael Reed, unde satira politică şi parodia se întâlnesc în atacul împotriva ideologiilor eurocentriste dominante.

 

Structura sa, alcătuită din "Un Crăciun de altădată" şi "Un Crăciun în viitor" ne pregătesc pentru invocarea operei lui Dickens – la început via metafora şi după aceea în mod direct: "Silueta lui Ebenezer Scrooge se profilează pe cerul Washington-ului, frecându-şi mâinile şi cercetându-l cu aviditate pe deasupra ochelarilor". El este mai puţin un personaj cât o Yuppie America a anului l980.

 

Romanul urmăreşte să actualizeze povestea lui Dickens: bogaţii trăiesc în tihnă şi îndestulare ("Indiferent de cât de mare este inflaţia, cei bogaţi vor avea întotdeauna Crăciunul pe care şi-l doresc, conform anunţului făcut de un purtător de cuvânt de la Neiman-Marcus"); săracii nu trăiesc în tihnă şi ... ("vor fi şapte milioane şi opt sute de mii de şomeri" - 5). Aceasta este reluarea "iernii lui Scrooge," americanizată, o iarnă "amărâtă ca un câine de pripas" (32).

 

Evenimentele din secţiunea care descrie "Crăciunul din viitor" au loc după ce capitalismul monopolist a pus oficial şi literalmente stăpânire pe sărbătoarea de Crăciun, ca urmare a deciziei instanţei de a acorda unui singur întreprinzător drepturi exclusive asupra lui Moş Crăciun.

 

Un fir al intrigii complexe urmăreşte intertextul dickensian, dar nu fără o digresiune prin Divina Comedie. Preşedintele american, un fost manechin, alcoolic, lipsit de orice consistenţă, este convertit la sentimente mai bune după o vizită a Sfântului Nicolae, care îl ia într-o excursie prin iad, jucându-se de-a Virgil cu Dante sau de-a Marley cu Scrooge.

Acolo el întâlneşte foşti preşedinţi şi alţi politicieni, ale căror pedepse, ca şi în Infernul, sunt pe măsura păcatelor comise. Schimbat radical în urma acestei experienţe, preşedintele îşi petrece ziua de Crăciun împreună cu bucătarul (negru) al Casei Albe şi cu nepotul acestuia.

 

Deşi nu are un nume, acest Tom Degeţel desentimentalizează ironic, prin exces, textul lui Dickens: are un picior amputat; este de culoare; ambii părinţi au decedat într-un accident de maşină, într-o tentativă de a salva naţiunea de ravagiile capitalismului, preşedintele apare la televiziune pentru a anunţa că "Problemele societăţii americane nu vor dispărea... prin afişarea unor atitudini de tipul celei lui Scrooge împotriva săracilor sau înşelându-i pe bătrâni şi pe cei defavorizaţi de soartă" (l58).

Cu toate acestea, ecourile finale ale intertextului dickensian sunt fundamental ironice: din cauza profesării acestor idei nebuneşti, preşedintele este declarat inapt pentru a-şi îndeplini mandatul şi este internat de către afaceriştii ale căror interese conduc în realitate procesul de guvernare. Nimic din optimismul lui Dickens nu mai rămâne în această viziune satirică întunecată a viitorului.

 

Un fapt semnificativ într-o altă scriere, Letters (Scrisori) de John Barth, este că intertextul acesteia include nu numai romanul epistolar britanic al secolului al XVIII-lea sau Don Quijote sau alte opere europene de Wells, Mann şi Joyce, ci şi texte de Thoreau, Hawthorne, Poe, Whitman şi Cooper.

 

Trecutul specific american este în aceeaşi măsură ca şi trecutul european parte a definirii "diferenţei" în ce priveşte postmodernismul american contemporan. Aceeaşi mixtură parodică de autoritate şi transgresiune, uz şi abuz, caracterizează intertextualitatea intra-americană. De exemplu, V, de Pynchon, sau Song of Solomon, de Morrison, în moduri diferite, parodiază atât structurile cât şi tema recuperării istoriei din Absalom! Absalom!, de Faulkner. În mod similar, Lives of the Poets/Vieţile poeţilor, de Doctorow, instaurează şi subminează texte ca My Life as a Man, de Roth, şi Herzog, de Bellow.

 

Referinţele parodice la anteriorul secol al XIX-lea, sau clasic, al literaturii americane, sunt probabil şi mai complexe, totuşi, întrucât există o tradiţie îndelungată a inter¬acţiunii dintre ficţiune şi istorie în modul în care, de pildă, Hawthorne se foloseşte de convenţiile romanţului pentru a conecta trecutul istoric la prezentul în care cartea se scrie.

 

Şi, într-adevăr, proza lui Hawthorne este un intertext post-modern: The Blithedale Romance (Povestea de la Blithedale) şi The Floating Opera (Varieteu pe apă), a lui Barth, împărtăşesc aceeaşi preocupare morală pentru consecinţele asumării de către scriitori a unei distanţe estetice faţă de viaţă, dar diferenţa dintre formele lor structurale (romanul lui Barth este mai conştient metaficţional) este cea care indică cititorului ironia reală a asocierii cu dimensiunea etică.

 

Metaficţiunea istoriografică, aidoma romanului non-ficţional, face apel în egală măsură la intertextele istorice şi cele literare.

The Sot-Weed Factor al lui Barth reuşeşte să dezvăluie şi, simultan, să creeze pentru cititorii săi istoria Maryland-ului, nu numai prin poemul de la l708, real, al lui Ebenezer Cooke (cu acelaşi titlu ca şi romanul), dar şi prin intermediul materialului brut al documentelor istorice din Arhivele statului Maryland.

 

De la aceste intertexte, Barth rescrie istoria, luându-şi libertăţi considerabile: uneori inventând personaje şi evenimente, alteori răsturnând parodic tonul şi maniera intertextelor, alteori umplând golurile care apar câteodată în documente (vezi Holder l968, 598-9).

 

Little Big Man, de Berger, repovesteşte toate evenimentele istorice majore ale preeriei americane de la sfârşitul secolului al XIX-lea (de la uciderea bizonilor şi construirea căii ferate până la ultima tabără a lui Guşter), dar repovestirea îi aparţine unui personaj în vârstă de o sută unsprezece ani, care hiperbolizează şi, în aceeaşi măsură, minimalizează statura eroilor istorici ai Vestului Sălbatic precum şi clişeele genului western - deoarece istoria şi literatura au în comun tendinţa de a exagera în nararea evenimentelor trecutului. Berger nu face nici o tentativă de a-şi camufla intertextele, fie ele ficţionale sau istorice.

 

Statura mitică a lui Old Lodge Skin este menită să o reamintească pe aceea a lui Natty Bumpo şi de a o parodia (Wilder l969); relatarea morţii sale este preluată aproape cuvânt cu cuvânt din raportul lui John G. Neilhardt cu privire la sfârşitul Elanului Negru, iar delirul final al lui Guşter este luat direct din a sa My Life on the Plains.

 

Până şi fictivul Jack Crabb este definit prin intertextele sale: unul istoric, Jack Cleybourne; altul fictiv, John Clayton din No Survivors, de William Henry; ambii trăind în acelaşi spaţiu şi timp cu Crabb.