America lui Paler

Sunt un sentimental, or în America sentimentele n-au cotă la bursă, sunt un idealist, or în America, dacă nu sunt sponsorizate şi nu devin "afacere", iluziile nu înseamnă nimic. Pe deasupra, eu nu cred în progres, cu excepţia celui interior. Era firesc, prin urmare, ca unele lucruri să nu-mi placă în America, pe altele să nu le înţeleg, iar câteva să mă sperie, împingându-mă să aştern pe hârtie fraze hazardate, de genul: America e forma cea mai civilizată a inculturii. Sau: America demonstrează că se poate regresa interior în plin progres ştiinţific şi tehnologic.

 

Contactul cu câteva mari oraşe americane mi-a arătat destul de limpede că unul ca mine are slabe şanse să se simtă în largul lui peste Ocean. Sunt prea demodat pentru "Lumea Nouă" şi prea conservator.

Intimidat, mereu, de cei care "se descurcă" sau "reuşesc" în orice condiţii, am ajuns să cochetez cu ideea că eşecurile ne pot defini tot atât de bine ca reuşitele, ceea ce unui american i se pare o enormitate. Am încercat, de câte ori m-am surprins prea înclinat spre frondă, să mi-o temperez, zicându-mi că n-are rost să mă înverşunez împotriva a ceea ce eu nu pot face, dar caracterul nu e o bucată de plastilină pe care o modelezi cum doreşti. Şi, pe urmă, la vârsta mea ar fi, oricum, prea târziu.

 

Iată de ce n-aş vrea să fiu aşezat printre acei europeni care, trecând Oceanul, adoptă o morgă ironică şi dezabuzată, pregătiţi să strâmbe din nas, orice ar vedea, şi să nu le placă nimic. Nu ţin deloc să intru în corul detractorilor Americii, care fac din "americanofobie" un soi de panaş. Mai ales că această "americanofobie" ia forma unui ridicol complex de superioritate.

 

America, zice europeanul cârcotaş, a ajuns o supraputere care domină, militar şi financiar, mapamondul, dar n-are distincţie şi rafinament. E prea frustă, prea grosolană în expansiunea ei. E viguroasă, tânără, dar n-are oboseala noastră subtilă. Nu se pricepe să se îmbrace cu gust, de aceea nu îndrăzneşte să judece critic moda franceză. Nu are destulă încredere în simţul ei estetic, de aceea se grăbeşte să admire tot ce se bucură de prestigiu cultural în Europa şi să cumpere orice fals, mai reuşit, semnat cu un nume celebru.

 

Acest european căruia America nu-i place "din principiu" e enervat că America înhaţă toate premiile Nobel şi bombăne că americanii sunt "cam fără stil" şi "prea siguri de ei". Deşi spune, uneori, lucruri interesante despre "McDonaldizarea Europei", el se complace într-un stupid şovinism european, uitând că singura revoluţie fără monştri este revoluţia americană şi că ambele coşmare din secolul nostru, fascismul şi comunismul, şi-au avut "producătorii" între Rin şi Urali.

 

Probabil, America e unicul loc unde europenii pot vorbi cu mândrie de "virtuţile europene", considerând odioasă "mitologia banului", de parcă Europa, de câteva mii de ani, n-a făcut decât să frecventeze "Academia" lui Platon.

 

Formulat ca ostilitate globală, "antiamericanismul e de un simplism jenant. Căci America înseamnă şi Whitman şi Poe! Şi singura Constituţie în care e înscris "dreptul la fericire"! Ea le-a oferit multor imigranţi şansa de a reuşi şi, probabil, nicăieri altundeva nu se poate înţelege mai bine "dreptul la diferenţă".

 

Dogmatizat, antiamericanismul devine un fel de sucursală a retoricii lui Castro sau a unui " eurocentrism" vanitos şi miop, care judecă otova, fără nuanţe. Despre care Americă e vorba? A metropolelor în care te simţi ca în burta unei balene (senzaţie pe care am avut-o la Los Angeles şi la New York) sau a micilor oraşe care reprezintă, spun unii, adevărata Americă?

 

A Las Vegas-ului, cu dezmăţul său de reclame luminoase, care-ţi zgârie nervii ca glaspapir-ul, sau a austerului, a britanicului Boston?

Ne place să spunem că noi europenii semănăm unor tineri care se trezesc, uneori, în zori, bătrâni şi obosiţi, în mijlocul unor ruine ilustre, dar ce să zică atunci asiaticii? Ei sunt şi mai bătrâni, şi mai obosiţi. Încât s-ar cuveni să fim mai prudenţi, poate, când ne grăbim să simplificăm.

 

Dar recunosc că nu-mi plac nici cei care se dau în vânt după tot ce e american sau vine din America. În aceeaşi măsură în care nu vreau să particip la o cruciadă a americanofobilor, nu m-aş putea alătura nici celor care admiră fără rezerve America şi consideră că primejdia "americanizării" Europei e o problemă falsă. Spunând asta, nu mă gândesc la faptul că America a luat, se pare, locul Romei antice, că "pax americana" tinde să fie o versiune modernă a vechii "pax romana", că... dar să nu reiau ce spun în jurnal, unde dezvolt comparaţia, arătând ce cred că apropie şi ce cred că desparte "noua Romă" de "vechea Romă".

Mă gândesc la ce zicea Baudelaire că este civilizaţia: nu maşina cu aburi, ci diminuarea păcatului originar.

 

Să mă explic. Europa îşi cam bate joc uneori de ruinele sale. Sunt multe şi îşi poate permite. În America, aşa ceva ar fi de neconceput. Protejarea lucrurilor "atinse" sau înnobilate de timp frizează acolo mania.

În pădurile declarate "parc naţional" nu e permisă nici luarea unei crengi rupte. Totul trebuie să rămână cum este.

O floare smulsă reprezintă un delict. Dar tradiţiile propriu-zise se opresc, în genere, la faimosul "saloon" pe care-l vedem prin western-uri.

 

Italienii din America au tradiţiile lor. Irlandezii, mexicanii, chinezii, la fel. De o "tradiţie americană" e greu de vorbit, deocamdată. Modernitatea Americii nu seamănă de aceea cu cea a Europei. Cusurul principal al Americii, lipsa de tradiţie, se transformă într-o calitate când e vorba să apese pe accelerator. Istoria nu-i atârnă ca o piatră de moară în spate, aşa că se poate mişca mai dezinvolt decât noi, fără să se încurce în probleme de identitate interminabile.

 

Săracă în tradiţii, America îşi concentrează întreaga energie în "visul american". Şi tocmai asta îi dă o eficienţă periculoasă. Americanul nu ţine să fie "intelectual". Visul lui e să câştige bine, să-şi asigure o situaţie prosperă. N-are nici o importanţă câte cărţi ai citit (în două sute şi nu mai ştiu câte episoade din serialul "Dallas" nu se vede nicio carte).

 

Esenţial e câţi dolari ai. Noi, în Europa, filosofăm pe marginea oricărui fleac. Avem o mare voluptate de a tăia firul în patru. America e prea ocupată ca să-şi piardă vremea cu asemenea "vicii". Ea s-a instalat, cumva, la sfârşitul culturii şi îşi vede de proiectele ei, dispunând de o forţă cu atât mai alarmantă cu cât e folosită în numele unei civilizaţii care nu se uită în urmă.

 

De aici provine, probabil, o anumită insatisfacţie pe care ţi-o lasă modernitatea în America, înflorită, parcă, pe nisip. După un timp, orice lucru nou se demodează.

Trebuie aruncat şi înlocuit cu altul, mai nou. America pare condamnată să nu se ataşeze de nimic, să alerge continuu şi s-o facă din ce în ce mai repede, deoarece repaosul o nelinişteşte, îi răscoleşte complexele.

 

Acum, magia oglinzii e aproape total înlocuită cu magia calculatorului.

Substituire care începe să se vadă şi pe la noi şi pe care, cu riscul de a fi socotit retrograd] (într-un fel, sunt!), o cred plină de capcane. Oglinda l-a ajutat pe om să se întrebe cine e, ce rost are pe lume, ce vrea, ce aşteaptă de la alţii. Ecranul calculatorului îl stimulează, din contră, să fugă de sine: în joc sau în depozite interminabile de informaţii.

 

Pe acest drum, civilizaţia e capabilă să producă un rău cu urmări greu evaluat. Ea poate face atât de tiranică grija de ,,a avea" încât să înăbuşe grija de "a fi". Îl poate transforma pe om în maniac al tehnologiei, punându-i la dispoziţie mijloace din ce în ce mai sofisticate pentru a alerga mai repede — şi mai comod — spre nicăieri.

 

Am văzut coperţi splendide de cărţi, între care nu se afla nimic, puse ca atare într-o bibliotecă elegantă, cu geamuri care alunecau pe şine din aluminiu. Şi am întâlnit, în mai multe familii, copii care, la trei, patru ani, se deprind să se joace cu ajutorul calculatorului, fără să mai cunoască bucuria de a bate mingea sau de a hoinări. Asta îi educă să fie singuri.

Mai târziu, nu se vor mira de o realitate care îl frapează acum pe un european ce a trecut Oceanul: nicăieri nu poţi vedea atâţia oameni care mănâncă singuri în public sau care aleargă (fac "jogging") cu ochii absenţi, fără nici o ţintă, pentru a se goli de o energie nefolositoare, ascultând muzică, aproape toţi, cu ajutorul unor difuzoare minuscule, înfipte ca nişte dopuri în urechi.

 

Incontestabil, America avansează cu o viteză pe care Europa n-are cum s-o egaleze. Dovadă că laboratoarele americane pregătesc premii Nobel în serie. Ea e, în acelaşi timp, plină de contradicţii.

A creat o industrie alimentară parcă anume pentru încurajarea obezităţii şi o altă industrie pentru combaterea obezităţii, în care moda "fără", adică "fără colesterol", "fără grăsimi", "fără multe calorii", a ajuns o adevărată obsesie.

 

Aparent, totul e bine reglat. Sinuciderile, aberaţiile sexuale, nefericirea, plictiseala dispun de ultimele cuceriri ale electronicii. Dacă eşti singur, poţi conversa, folosindu-te de calculator, cu toată lumea. La televiziune, se zâmbeşti chiar şi atunci când e prezentat buletinul meteorologic, de parcă "starea vremii" ar fi o marfă căreia i se face reclamă şi trebuie vândută.

 

De altfel, nu e de mirare că happy-end-ul a cunoscut o carieră atât de înfloritoare la Hollywood. Americanul simte nevoia să fie asigurat că viaţa e frumoasă şi că binele triumfa, până la urmă, asupra răului.

După gustul american, Hamlet, Anna Karenina sau Romeo şi Julieta ar fi trebuit să aibă alt final. Dar strigătul lui Brennus, "vai de cei învinşi", intră perfect în aceeaşi mentalitate. Învingătorii au, în America, totdeauna dreptate, oricine ar fi şi indiferent cum şi-au obţinut victoriile. Iar "învinşii", faliţii, nu mai interesează pe nimeni.

 

Poate că forţa Americii stă într-o sinteză ciudată, Americanul, am notat undeva, e un barbar supercivilizat. Are vitalitatea barbarului neobosit de istorie şi priceperea de a nu se pierde în subtilităţi. El rezolvă simplu încurcăturile filosofiei în care se complace Europa. Ceea ce e util e bun!
Ceea ce e profitabil e şi mai bun!

 

Într-o asemenea lume, dacă nu te-ai născut în ea şi n-ai înzestrarea naturală necesară, e bine să soseşti tânăr, ca să fii mai puţin rigid. În situaţia mea, de pasager ocazional, mi-am dat silinţa, doar ― şi cât am putut, evident — să nu mă las copleşit de incompatibilităţi.

Mai greu mi-a fost cu prejudecăţile. Dar aici intru în domeniu.

 

Fragment din volumul lui Octavian Paler – "Aventuri Solitare", reeditat la Editura Polirom în 2008.