PREAMBUL
Ceea ce se află implicit în marile lucrări ale spiritului, latent în prezenţa şi în structura lor, trebuie făcut explicit, iar gîndul nostru este dator să caute formele din adînc care stau la obîrşia preeminenţei lor. Nu există operă mare care să nu reziste la această analiză, şi doar ele, operele cu adevărat mari, rezistă, lăsîndu-se apoi citite, ascultate ori privite cu o mai deplină pătrundere şi cu o plăcere mai bogată, ca ori de cîte ori marele joc evanescent dintre aparenţe şi esenţe este întrucîtva desluşit. Ceea ce este de rang mai mic, oricîte merite ar avea, o dată demontat, rămîne aşa. Poţi însă demonta oricît o închipuire din sferele de sus, efortul analitic îi este prielnic operei, iar ea îl transcende, realcătuindu-se din ea însăşi şi din mirifica ei substanţă, mereu mai vie în trecerea vremilor, intactă.
PROSPERO
Acţiunea din Furtuna şi personajele din ea se situează la interferenţa dintre două lumi: lumea ca lume, cu patimile ei, trădări şi restatorniciri, pierzanii, rătăciri şi regăsiri, iubiri, pofte nesăbuite de mărire; şi o altă lume, cu alt cifru, cu alte feluri de fiinţe, cu alte timpuri şi cu alte legi. Iar între aceste două lumi se află Prospero, Prospero ducele de Milan şi Prospero taumaturgul. Pierdut în abstruse speculaţii, în lecturi oculte şi în reverii, absent de la determinările realităţii şi de la primejdiile ei, el îşi pierde domnia şi e lăsat, fără nădejde, pradă mării. Iar apoi îşi recîştigă Milanul, însă tocmai ca magician, folosindu-se de însăşi competenţa a cărei dobîndire îl pierduse.
Rătăcit cîndva în contemplaţie şi dezlumindu-se astfel, el îşi transformă puterile oculte în puteri mîntuitoare, în instrumentul de restituire a stărilor îndreptăţite.
Este un caz mai rar în echilibrul de forţe al lumii omeneşti, care mai totdeauna îi elimină pe visători şi îi zdrobeşte. Prospero, care, spre pierzania sa, privise prea mult la tîlcul constelaţiilor, devine, cu ajutorul lor, stăpîn peste tot ce pierduse, restabilind buna cumpănă dintre ce i se cuvenea şi ce i se luase.
Dar, nu asmuţind asupra uzurpatorilor oştiri de duhuri răzbunătoare, ci operînd
asupra conştiinţelor lor. Şi nici practicînd le grand oeuvre ca să scoată aur din piatra filozofală. Prospero, oricît de mare i-ar fi puterea asupra spiritelor şi asupra elementelor, oricît de bine ar şti să citească în obscurele încifrări ale stelelor, este un magician sui generis, care transmută plămada joasă şi impură a umanului în aurul unei moralităţi mai înalte şi în mîntuirea lăuntrică de rău. Pentru că el nu este, vrăjitorul acesta vitregit şi alungat de semenii lui, un magician oarecare, ci un om de o strălucită inteligenţă, de o rară graţie spirituală, de o fermitate şi de o dîrzenie care te fac să crezi că ar fi biruit oricum, dezmeticit din visare.
asupra conştiinţelor lor. Şi nici practicînd le grand oeuvre ca să scoată aur din piatra filozofală. Prospero, oricît de mare i-ar fi puterea asupra spiritelor şi asupra elementelor, oricît de bine ar şti să citească în obscurele încifrări ale stelelor, este un magician sui generis, care transmută plămada joasă şi impură a umanului în aurul unei moralităţi mai înalte şi în mîntuirea lăuntrică de rău. Pentru că el nu este, vrăjitorul acesta vitregit şi alungat de semenii lui, un magician oarecare, ci un om de o strălucită inteligenţă, de o rară graţie spirituală, de o fermitate şi de o dîrzenie care te fac să crezi că ar fi biruit oricum, dezmeticit din visare.
Capacităţile lui par mai mult o metaforă a excelenţei sale umane şi, totodată, a posibilităţii binelui de a exista în univers la toate nivelele lui. Forţele pe care le pune în joc nu sunt malefice, spaimele pe care le provoacă sunt mai mult
ca nişte spaime din vis menite să primenească sufletele vinovate sau, pentru cei mărunţi, doar glume părinteşti şi clement punitive.
ca nişte spaime din vis menite să primenească sufletele vinovate sau, pentru cei mărunţi, doar glume părinteşti şi clement punitive.
Mai mult, o dată biruitor asupra răului şi a dezordinii, săvîrşeşte un lucru care îl face unic în lumea fantaziei omeneşti, şi anume un act de o superioară moralitate: necorupt de nici o exercitare a puterii, el renunţă la privilegiile artei sale magice, îşi frînge bagheta făcătoare de miraje şi minuni şi îşi azvîrle în adîncul mării cartea care îi dăduse ştiinţă şi puteri suprafireşti. Nu doar ştiinţa şi puterile care îi trebuiau ca să se mîntuie pe el şi pe copila lui, ci şi acelea care îl făceau în stare, ca într-o feerie a unei nopţi de vară, să se amestece în însăşi viaţa firii, ca un zeu, şi să se joace cu legile şi cu făpturile ei.
Ostenit de atîtea fantasmagorii, la un pas să creadă în însăşi inconsistenţa universului, el numeşte toate acestea this rough magic, vrăjitoria asta grosolană, şi o abjură, pentru a se întoarce, bătrîn, la condiţia obştească.
Iar clemenţa lui, capacitatea de iertare şi de împăcare, care creşte în el cu trecerea vremii şi cu o sporită înţelegere a oamenilor şi a întîmplărilor, este, cum spune Benedetto Croce (în Ariosto, Shakespeare, Corneille), o "Indulgenţă elevată, pentru că era în stare să discearnă cu severitate între bine şi rău, între nobleţea pe care ştia atît de bine să o recunoască şi josnicia de care îi era atît de silă. Astfel că nu risca să alunece în acea falsă îngăduinţă care coboară idealitatea pentru a o învecina realităţii şi şterge sau face incert hotarul dintre virtute şi răul omenesc".
Dar mai este şi altceva: clemenţa lui Prospero, lipsită de inferioare slăbiciuni cum este, şi netributară nici unei transcendenţe, se exercită ca într-o aură de suavă şi luminată caritate, generozitatea lui este o împăcare cu inerentele scăderi ale condiţiei noastre sublunare, iar nimic nu este mai puţin întors asupra sa decît iubirile sale: pentru Miranda, pentru Ariel, pentru cel care, slujindu-i cîţiva ani spre împlinirea planurilor sale, aparţinea din veşnicie unei alte ordini şi trebuia să se întoarcă în neîngrădirea şi în veşnicia ei.
INSULA
Furtuna s-ar fi putut numi Insula, The Island. Insula din piesă este, într-adevăr, mai mult decît locul exclusiv de desfăşurare a acţiunii, ea îi este esenţială piesei atît ca spaţiu mundan, ca ipostază a insularităţii, cît şi ca spaţiu magic, ca loc de interferenţă a două nivele de realitate fără a căror coalescenţă magicul ar rămîne fie pur artificiu exterior, fie o stare de lucruri fără raport cu întregul lumii şi al omenescului.
Insula prin excelenţă este un teritoriu nu prea întins înconjurat pînă foarte departe de apele pustii ale mării, un fragment de existenţă telurică însingurat în mijlocul unei vieţi acvatice străine de el, cu alte legi şi puteri. Ar putea să semene cu un astru, cu.o stea pierdută în goalele întinderi cosmice, între uriaşe depărtări. Numai că, în spaţiul acela, corpurile cereşti au între ele o relaţie structurală, se constituie într-un cosmos geometric, în ansambluri concentrice şi, între ele, coerente.
Pe cînd insulele, relicve răzleţe ale unor străvechi emergente şi prăbuşiri, nu. Sunt fiicele vitrege ale mării, avînd a se mulţumi cu propria lor viaţă, osîndite la a fi doar ele însele. Iar pe de altă parte astrele se află în eternă mişcare, în timp ce insulele sunt, ca plantele, etern statornice, prinse în rădăcinile lor din adînc, pe care nici nu le ştiu. Ca bucată de pămînt o insulă poate să fie orice, de la stîncă stearpă pînă la un Eden, trecînd prin toate felurile de înzestrare cu viaţă, după cum sunt aici, dincolo sau în orice altă parte. Şi pot fi locuite, de mai mulţi ori mai puţini, pot fi doar vizitate şi pot fi părăsite şi lăsate pustietăţii lor originare. In raport cu aceste variabile ale destinului lor, se cuvine determinat aici ce fel de insulă este insula din Furtuna.
Orice încercare de a localiza pe harta lumii reale cade, din principiu, în afara oricărui interes pentru poezie. Este cu desăvîrşire lipsit de însemnătate dacă este vorba de Corcyra, de Malta ori de Lampedusa sau de oricare insulă din Mediterana sau din vreun ocean. Insula lui Prospero sau, după firescul ei stăpîn, a lui Caliban, nu se află nicăieri
în lumea aievea, ci doar undeva pe întinderea mării, într-o altă sferă de realitate.
în lumea aievea, ci doar undeva pe întinderea mării, într-o altă sferă de realitate.
Nu este prea mare, poate fi ocolită în puţine ceasuri. Dar are o topografie destul de variată, cu o anumită bună articulare a părţilor ei în farmecul unui întreg. Clima ei ar fi blîndă şi aromitoare dacă linele vînturi n-ar deveni adesea vijelii venite dinspre marea aceea fără nume, care o înconjoară cu furtunile ei. Are un golf destul de adînc pentru a putea sluji drept port, are şi plaje cu nisipuri aurii. în interior sunt cam de toate, poate unele înălţimi, poate chiar nuri, de vreme ce se vorbeşte despre izvoare şi despre lunci, oricum bălţi şi mlaştini alături de petice sterpe de pămînt şi de stînci, fie ele pe marginea mării sau undeva printre desişuri.
Şi este, poate tocmai în miezul insulei, o peşteră îndeajuns de încăpătoare ca să sălăşluiască în ea, ani după ani, Prospero şi Miranda. Iar din text se desfăşoară întinderile şi reliefurile vag determinate ale unei vegetaţii luxuriante, uneori doar germinaţia unor amăgiri. Insula, peste care, lini sau viforoşi, trec nori, pare să fie păduroasă, dar nu este o junglă; se află acolo rarişti şi poieni, sunt pomenite măguri, pajişti de nimeni păscute a căror iarbă, de un verde viu, este proaspătă şi deasă, cresc flori şi pomi care pot înflori, se înalţă stejari, pini, cedri, crînguri de aluni şi, apărînd peştera de vînturile aspre ale mării, o perdea de tei. Pe jos se află ghindă şi ciuperci şi muşchi, iar pentru dreptele pedepse, înţepătoare şi usturătoare, spini, scaieţi, ciulini, urzici şi vreun smîrc acoperit cu vîscoasa mătase a broaştei. Plantele duşmănoase îşi găsesc, cu aceleaşi rosturi mustrătoare, un corespondent în fauna, himerică sau nu, a insulei vrăjite, vipere cu limba despicată şi şuierătoare, broaşte rîioase, viespi, arici, gîndaci şi lilieci, cîrtiţe în stare să audă pasul cel mai furişat, bufniţe, crustacee.
Însă Caliban, cel mai expus la astfel de neajunsuri, este şi cel care ştie în amănunt locurile bune ale ostrovului său, mănoase îndeobşte sau prielnice să prinzi în ele gaiţe, sitari sau peşti şi, dacă vrei, maimuţe (care, altfel, pot să se schimonosească
la tine în coşmaruri).
la tine în coşmaruri).
Şi se mai află acolo pădureni, ca lupii sau ca urşii veşnic mînioşi, dar nu primejdioasele feline ale altor locuri.
E drept că, pentru cei aduşi acolo de mînia amăgitoare a mării, insula poate părea numai un loc pustiu şi dezolat, de nelocuit, de neumblat, pămîntul de culoarea pielii tăbăcite, aerul plin de miasme. Dar numai pentru cei cu suflet negru sau pentru cei ce, ca Gonzalo, şi-au pierdut speranţa şi, prinşi între miraje, nu mai înţeleg nimic: "Minunea, chinul, teama şi uimirea / Sălăşluiesc aici — ne scape cerul / De-acest tărîm cumplit!".
E drept că, pentru cei aduşi acolo de mînia amăgitoare a mării, insula poate părea numai un loc pustiu şi dezolat, de nelocuit, de neumblat, pămîntul de culoarea pielii tăbăcite, aerul plin de miasme. Dar numai pentru cei cu suflet negru sau pentru cei ce, ca Gonzalo, şi-au pierdut speranţa şi, prinşi între miraje, nu mai înţeleg nimic: "Minunea, chinul, teama şi uimirea / Sălăşluiesc aici — ne scape cerul / De-acest tărîm cumplit!".
Este cu atît mai vrednic de luat în seamă faptul că numai Caliban, aşa cum este el, dihanie şi om, născut din duhuri rele şi pornit pe rele, dar totuşi singurul ei aborigen şi "rege", singur el este acela care, simţindu-i, ca făptură a naturii, farmecul şi fericirea, îi înalţă, spre laudă, un imn: "Ostrovu-i plin de zvonuri, / De sunete şi dulci cîntări ce-mbată, / Dar rău nu fac. îmi zumzuie-n urechi / Cînd leneşe-alăute, mii, cînd glasuri / Care, dacă m-aş trezi din somn prelung, / M-ar adormi din nou; şi-n visu-mi, norii / îmi par că se desfac, spre a-mi arăta / Comori ce stau să cadă; încet mă scol / Plîngînd de dorul unor vise ca acestea." Pentru că insula Furtunii este cu adevărat vrăjită.
Este populată de duhuri, de o sumedenie de duhuri, mult mai vechi acolo decît acţiunea piesei şi decît orice amintire. Şi avînd să rămînă acolo pentru tot acel timp nedeterminabil care, fiind o variantă vagă a eternităţii, îi poartă cîteodată numele în mintea noastră. Ele trebuie considerate, în acest moment al analizei, în existenţa lor de dinaintea sosirii în surghiun, întîi a tenebroasei Sycorax, apoi a visătorului duce de Milan. Şi în comportamentul lor de locuitori netulburaţi ai insulei, deşi demarcajul nu este tocmai uşor de făcut. Sunt, pare-se, multe şi de tot felul, cu atribuţii stricte potrivit naturii lor, benefice, malefice, graţioase, punitive, jucăuşe, cine mai poate şti, umplînd crîmpeiul acela al lor de ţară cu arătări şi muzici şi exuberanţe.
Ele nu sunt nimănuia de vreun
cît de mic folos, cel mult atîta cît îi este lumii să nu aibă nici o noimă bună de măsurat cu ţelurile noastre. Şi de aceea insula aceasta, plină de viaţă şi de atîtea forme ale ei, pare să fi fost dintotdeauna magică prin esenţă şi de aceea un loc predestinat de întrunire a unor spirite congenere.
cît de mic folos, cel mult atîta cît îi este lumii să nu aibă nici o noimă bună de măsurat cu ţelurile noastre. Şi de aceea insula aceasta, plină de viaţă şi de atîtea forme ale ei, pare să fi fost dintotdeauna magică prin esenţă şi de aceea un loc predestinat de întrunire a unor spirite congenere.
Pare a semăna cu pădurea din Visul unei nopţi de vară, şi sunt analogii destule. Citească însă cititorul cealaltă piesă şi va vedea că insula e altceva, şi nu numai pentru că aicea se trăieşte absolutul unei singure iubiri.
În Furtuna puţinele date folclorice sunt neglijabile. în insula ei nu se petrece absolut nimic grotesc şi nimica rizibil în zona înaltă a piesei. Iar singurul lucru nemiraculos este iubirea: Miranda, Fer-dinand sunt, cu dragostea dintre ei, oricît de aparent imo-tivată şi de fermecător subită, singurii indemni de tot ceea ce în insulă este miracol, aparenţă şi vis.
Tinerii aceştia sunt ceea ce ar fi oriunde pe pămînt. într-un loc situat la un alt nivel de realitate, ei sunt nebîntuiţi de tot ce e acolo altfel decît în lume. E drept că asistă la o scenă de iluzionism (o feerie oferită lor de un Prospero încă, din iubire, vrăjitor), numai că, oricît s-ar mira ei sau le-ar plăcea, nu simt că amăgirile acestea delectabile ar adăuga ceva iubirii lor sau că le-ar consacra-o. După "masca" din piesă, Ferdinand spune numai atît: "E bine-aici, / înţelepciunea şi puterea ta / Adus-au raiul pe pămînt ", raiul fiind de fapt în ei, iubiţi fără prihană şi fără amăgire.
Prospero, în tîrziul vrăjitoriei sale, numai îi răsfaţă, neschimbând nimic. Doar se mai folosea o vreme de o insulă a sa, o insulă ce fremăta, încă la ordinele sale, de spirite ignee, acvatice, telurice, aeriene, nocturne şi diurne, bune, maliţios şi fără vină rele, "silfii din măguri, riuri, bălţi şi crînguri", nimfe care se joacă pe nisipurile ţărmului cu marea, alergînd după valurile ei, cînd se retrag, şi fugind după ele cînd se întorc cu fluxul, zîne care dănţuiesc în hore, lăsînd urmele verzi şi circulare ale paşilor lor, spiriduşi care, în puterea nopţii, fac să crească ciuperci, "rîzînd / Cînd sună-a nopţii stingere" (de ce rîzînd ?). Şi oare ele, tot ele, umplu de cîntări şi de o revărsare de comori
cereşti visele după care plînge, la trezire, Caliban ? Multe nu sunt de ştiut, iar în lumea poeziei nici nu se cuvine. Fapt este că insula, citită, auzită, este adevărată în toate elementele ei alcătuitoare, un univers pe care n-ai putea să-l crezi altfel şi nu aşa.
cereşti visele după care plînge, la trezire, Caliban ? Multe nu sunt de ştiut, iar în lumea poeziei nici nu se cuvine. Fapt este că insula, citită, auzită, este adevărată în toate elementele ei alcătuitoare, un univers pe care n-ai putea să-l crezi altfel şi nu aşa.
Dovadă este însuşi jocul de miraje, uimitor pentru aceia prinşi în el, care nu au cum şti că e în fire ceva mai presus de fire. Tot ce se află şi se mişcă acolo regizat de Prospero şi de arhispiritul său, Ariel, face ca personajele piesei, mai toate, să simtă că în insulă se petrece ceva străin de experienţa lor curentă, ceva ciudat şi neliniştitor: văd pretutindeni ceva ce le seamănă a duhuri şi adesea duhuri se cred unii pe alţii, sau chiar zeităţi: Ferdinand pe Miran-da: "E, negreşit, zeiţa / Slăvită-n aste cînturi!", Miranda pe Ferdinand: "Ce-i? Un spirit?", ceea ce crede un timp şi Caliban despre Stephano şi despre Trinculo. Ceea ce crede, mai la urmă, şi Alonso despre Prospero: "De eşti cumva acela, / Sau eşti un duh ce vrea să mă muncească, / Nu ştiu" ori despre Miranda: "Este zeiţa ce ne-a despărţit / Şi-acum ne-a adunat f" ori chiar despre Ferdinand, pe care îl crezuse înecat: "Dacă-aceasta / E tot o viziune, pe băiat / II pierd de două ori". Este firesc, pe toţi îi uluieşte faptul de a se găsi în altă lume, neştiind ce le rezervă: recuperarea demnităţii lor pierdute şi o iertare care s-a jucat cu ei, speriindu-i, apoi mântuindu-i.
Puteau să fi ajuns în iadul dreptelor pedepse. Dar au fost aduşi acolo unde opera, şi nu de sus, din cer, lucrarea unei graţii omeneşti. Şi este grăitor că cei de-a dreptul răi profită de miraje ca să mintă: Sebastian, Antonio, pentru a-şi justifica postura criminală, profitînd de nefirescul insulei, îi atribuie ceva fictiv: ,j\m auzit un muget fioros /De lei sau tauri — nu v-a deşteptat?[...] Un muget să-nspăimânte şi-un balaur / Să iste un cutremur! Da, un răcnet / A zeci de lei.".
Însă, mai important decît atît, insula este, pentru o clipă, în mintea obosită a lui Prospero, o paradigmă a înseşi irealităţii lumii. Vorbind cu Ferdinand, tocmai după feeria mitologică: "Te-nseninează acum, /Serbarea noastră s-a sfîrşit.
Actorii, / Ţi-am spus, au fost, toţi, duhuri, şi-n văzduh / S-au destrămat cu toţii. Şi întocmai / Ca funigeii viziunii, turnuri/ Cu turlele în nori,palate mîndre, /Solemne temple, chiar întreg pămîntul / Cu tot ce-a moştenit, se vor topi / Ca şi alaiul umbrelor acestea / Şi-n urma lor nu vor lăsa o dîră. / Plămadă suntem precum cea din care / Făcute-s visele; şi scurta viaţă / înconjurată ni-e de somn." Şi poate e chiar aşa. Doar că în insulă se află cineva care prea bine ar putea să fie numai vis si tocmai nu e.
Actorii, / Ţi-am spus, au fost, toţi, duhuri, şi-n văzduh / S-au destrămat cu toţii. Şi întocmai / Ca funigeii viziunii, turnuri/ Cu turlele în nori,palate mîndre, /Solemne temple, chiar întreg pămîntul / Cu tot ce-a moştenit, se vor topi / Ca şi alaiul umbrelor acestea / Şi-n urma lor nu vor lăsa o dîră. / Plămadă suntem precum cea din care / Făcute-s visele; şi scurta viaţă / înconjurată ni-e de somn." Şi poate e chiar aşa. Doar că în insulă se află cineva care prea bine ar putea să fie numai vis si tocmai nu e.
ARIEL
Într-adevăr, acestei lumi, care e totodată amăgire şi fiinţă, vine un ceas cînd i se-adaugă Ariel. Nu avem cum şti de ce-a venit în insula aceea, poate atras de vraja ei, de lumea ei de duhuri slobode şi jucăuşe (ostrovului i se dusese poate, prin zvonuri ale lumilor prin lumi, o anumită faimă), ori ajunsese acolo doar printr-o-ntîmplare a marilor lui zboruri prin văzduhuri, peste pămînturi, peste mări. Nu are nici o importanţă că numele lui e atestat în Vechiul Testament, cu sensul de "leu al lui Dumnezeu". La Shakespeare asocierea cu aerul este limpede, aşa cum atestă şi textele magice; iar ~el, nume al Domnului, apare, printre multe altele, şi în numele arhanghelilor. E aşadar, înainte de toate, un spirit al aerului şi al văzduhului. Şi vine de acolo de unde există prin esenţa lui, dintr-un spaţiu fără ţărmuriri şi fără oprelişti, acela al libertăţii în sine, pînă la constituentele sale de capriciu şi de joc, şi de răsfăţ în sine şi de sine. Imanentă naturii şi combinaţiilor ei infinite, împletită cu hazardul, străină de orice transcendenţă. îngerii sunt înscrişi într-o dependenţă şi o ierarhie din care nimeni nu-i eliberează niciodată. Ariel nu. Subordonările lui sunt accidentale şi trecătoare, sare întîmplătoare menită să-i dea iarăşi libertăţii gustul ei.
Este de observat, vorbind de îngeri, că, în momentul în care Ariel previne planurile ucigaşe ale lui
Sebastian şi ale lui Antonio, Gonzalo, trezit din somn de cîntecul lui Ariel, exclamă: "îngeri păzitori, / Feriţi pe rege!" Dar nu un înger îl ferea, ci o fiinţă care se simţea neîngrădită nici de soartă, de vreme ce vorbeşte despre ea cu o anume detaşare: "Destinul / Ce cîrmuieşte-acest tărîm de jos."
Sebastian şi ale lui Antonio, Gonzalo, trezit din somn de cîntecul lui Ariel, exclamă: "îngeri păzitori, / Feriţi pe rege!" Dar nu un înger îl ferea, ci o fiinţă care se simţea neîngrădită nici de soartă, de vreme ce vorbeşte despre ea cu o anume detaşare: "Destinul / Ce cîrmuieşte-acest tărîm de jos."
Dar libertatea lui Ariel nu este prea uşor de înţeles în conţinutul ei, de bună seamă pentru că o judecăm antro-pomorfic. Desţărmurirea lui poate să ne apară vană, ca o atotputernicie deşartă, ca lipsa de formă a aerului, ca o rătăcire fără ţel şi fără noimă. Pe de altă parte însă, nu ne e îngăduit să o gîndim ca simpla slobozenie a unui mînz zburdînd pe pajişti, a unui ied ce sare şi tot sare după nazurile lui. Este mai mult decît atît în Anei.
Dacă, fund spirit al aerului, este liber ca aerul, cum se spune, nu avem aici decît o metaforă. Aerul, ca orice element, este supus şi el necesităţii. Ariel înseamnă dezrobirea aerului însuşi de legile care îl guvernează şi, ca atare, el este închipuita întrupare a libertăţii care descătuşează de necesitatea însăşi, la nivelul ei cel mai elementar; poetica demonstraţie că fie şi ce este strîns de legi are în sine, latentă, putinţa libertăţii. Se ştie bine ce subtilă şi neţărmurită libertate se află înscrisă în acele geometrii pe care Lobacevski le-a numit întîi imaginare. Sau, în alţi termeni, Ariel este ca poezia care, fără să-l tăgăduiască, primeneşte universul de stătutul său, jucîndu-se uşor cu cele mai grele poveri ale sale. Şi apoi sistemul de referinţă în care poate fi definită libertatea marelui spirit al Furtunii nu ţine de sfera arbitrarului. Libertatea lui Ariel are totuşi un conţinut care îi conferă consistenţă şi densitate, iar acesta este bucuria, plenitudinea bucuriei de a fi.
Privească cineva lumea, întreaga lume şi toate înfăţişările ei: dacă ştie să vadă, va vedea, regn după regn, pînă şi în acela care cuprinde durerea, că existenţa iradiază o mută jubilaţie care aşteaptă să i se dea un glas. Ariel este efigia libertăţii ca bucurie cosmică şi totodată e, de neuitat, expresie a ei.
Fie şi într-un univers atît de rigid şi de ierarhizat ca cel dantesc, bucuria (letizia) are o prezenţă esenţială. Stelele
care ocupă al optulea cer, şi care dau o soartă la tot ce se află sub ele, sunt însufleţite de inteligenţele angelice, care le fac să strălucească mai tare sau mai stins după cîtă bucurie le infuzează din marea bucurie divină. Cînd Beatrice, silieta, ajunge, însoţindu-l pe Dame, în al doilea cer, al lui Mercur, planeta însăşi, parcă rîzînd de bucurie, străluceşte mai intens (Paradisul, 5, 94-97).
care ocupă al optulea cer, şi care dau o soartă la tot ce se află sub ele, sunt însufleţite de inteligenţele angelice, care le fac să strălucească mai tare sau mai stins după cîtă bucurie le infuzează din marea bucurie divină. Cînd Beatrice, silieta, ajunge, însoţindu-l pe Dame, în al doilea cer, al lui Mercur, planeta însăşi, parcă rîzînd de bucurie, străluceşte mai intens (Paradisul, 5, 94-97).
Iar toate spiritele fericite ce sălăşluiesc în Paradis devin mai luminoase cînd se însufleţesc de bucurie şi de caritate, şi le cresc bucuria şi lumina pe măsură ce urcă spre Soarele divin. Numai că toate aceste jubilaţii depind de iradierea supremă şi sunt închise în ea, pe cînd a lui Ariel nu. Ea este inerentă unui univers el însuşi liber. Poate pentru fiinţe ca el definiţia cea mai apropiată de adevărul esenţei sale se află tot în Paradisul (30, 38-42): "Ieşit-am din Cerul cel mai mare, Făcut doar din lumina cea mai pură, Lumina Minţii plină de iubire, Iubirea pentru bine, bucurie, o bucurie mai înaltă ca oricare"'.
Dar orice libertate, chiar aceasta, are riscurile ei, intermitenţele ei, poate fi ademenită, printr-o inerentă ei nesăbuinţă, imprudenţă, fragilitate, într-un cîmp de forţe magice care să aibă, pentru o vreme cu măsură pămîntească, puterea de a dezorîndui universul şi de a-i prăda libertatea. Aşa şi-o pierde Ariel pe a lui ajungînd în insula aceea fermecată. Nu ştim ce l-a adus acolo, dacă nu cumva simpla forţă gravitaţională a magicului. Sau, la urma urmelor, nu există joc fără păţanii. Şi nici vînt care să nu aibă uneori a învîrti grelele aripi ale morilor de vînt sau a umfla pînzele corăbiilor călătoare. Altfel însă, tălăzuieşte fără rost uman pădurile şi marea, răscoleşte zăpezi, viscoleşte nisipul deserturilor, se linişteşte din propriul său avînt.
Ariel a nimerit, întîi, foarte rău: a căzut pradă unei vrăjitoare din regnul răului, surghiunită aici, din Africa, pentru foarte rele fapte, şi care l-a născut în insulă pe Caliban, zămislit de hîrcă cu o putere a tenebrelor. Insă, ceea ce îi cerea lui Ariel să facă această Sycorax, Ariel nu voia cu nici un chip să facă, fiind un spirit de altă esenţă, cu alte chemări,
un duh prea "delicat" (cum îi va spune mai tîrziu Prospero) pentru a îndeplini poruncile malefice ale vrăjitoarei. Porunci prea grosolane, eartbly, telurice, pentru cineva care este, ca Ariel, airy, aerian. Iar spiritul se răzvrăteşte, şi refuză şi este aspru pedepsit: "De spirite mai mari ajutorată, / Ea te-a vîrît, cuprinsă de mînie, / în trunchiul despicat al unui pin, / In care, doisprezece ani în şir, / Te-a chinuit.l' Acolo, timp de douăsprezece ierni, nechibzuitul spirit, lovit în ce-i era mai scump, în libertatea sa, se tînguie şi geme şi chiar ţipă, aşa gingaş cum e, atît de tare încît făcea lupii să urle şi-i înduioşa pe urşi. Şi se chinuia fără nădejde: Sycorax murise între timp şi nu putea să mai aibă speranţă nici măcar în improbabila ei îndurare.
un duh prea "delicat" (cum îi va spune mai tîrziu Prospero) pentru a îndeplini poruncile malefice ale vrăjitoarei. Porunci prea grosolane, eartbly, telurice, pentru cineva care este, ca Ariel, airy, aerian. Iar spiritul se răzvrăteşte, şi refuză şi este aspru pedepsit: "De spirite mai mari ajutorată, / Ea te-a vîrît, cuprinsă de mînie, / în trunchiul despicat al unui pin, / In care, doisprezece ani în şir, / Te-a chinuit.l' Acolo, timp de douăsprezece ierni, nechibzuitul spirit, lovit în ce-i era mai scump, în libertatea sa, se tînguie şi geme şi chiar ţipă, aşa gingaş cum e, atît de tare încît făcea lupii să urle şi-i înduioşa pe urşi. Şi se chinuia fără nădejde: Sycorax murise între timp şi nu putea să mai aibă speranţă nici măcar în improbabila ei îndurare.
Din ce fusese, se află acum, printr-o parcă deliberată perversitate a răului din lume, prins în încleştarea unui copac, altoit în neputinţa de mişcare a unei făpturi vegetale. Pinul acela ne apare ca un arbore care-ar striga sub cer de deznădejdea înrădăcinării sale în pămînt. Apoi ajunge pe insulă Prospero, iar tot ce mai urmează este condiţionat de relaţia lui Ariel cu fostul şi cu viitorul duce de Mii an, adus acolo, cu copila lui, de vînturi şi de soartă. Avea să rămînă multă vreme, doisprezece ani, şi să-i fie insulei şi duhurilor ei stăpîn atotputernic. Magician şi el, maestru peste vrăji, Prospero este însă tocmai opusul răposatei Sycorax, un principe luminat, un gînditor de taine albe, un suflet ferm, dar neîncrîncenat.
De cum soseşte şi aude vaietele spiritului prizonier, îi redă libertatea. O libertate condiţionată de o nouă servitute, către el, dar cu făgăduinţa unei depline şi definitive dezrobiri, la un soroc ce pare-a fi, simetric, tot de doisprezece ani, cifră deloc străină de practicile magice şi de mistica numerelor. Prospero avea nevoie de Anei, dar n-o să ştim niciodată de ce atît de imperios. Pentru că nu avem ştiinţa acestor lucruri. Ceea ce e sigur este că nu avea nevoie de el doar pentru că fără el Shakespeare n-ar fi scos-o la capăt cu piesa. Ariel este un prisos şi de prisosuri n-au nevoie decît cei ce sunt chemaţi să sporească universul cu acele zădărnicii
fără de care universul ar fi zadarnic.
De cum soseşte şi aude vaietele spiritului prizonier, îi redă libertatea. O libertate condiţionată de o nouă servitute, către el, dar cu făgăduinţa unei depline şi definitive dezrobiri, la un soroc ce pare-a fi, simetric, tot de doisprezece ani, cifră deloc străină de practicile magice şi de mistica numerelor. Prospero avea nevoie de Anei, dar n-o să ştim niciodată de ce atît de imperios. Pentru că nu avem ştiinţa acestor lucruri. Ceea ce e sigur este că nu avea nevoie de el doar pentru că fără el Shakespeare n-ar fi scos-o la capăt cu piesa. Ariel este un prisos şi de prisosuri n-au nevoie decît cei ce sunt chemaţi să sporească universul cu acele zădărnicii
fără de care universul ar fi zadarnic.
Mai trebuie spus, din capul locului, că Ariel, executor al atîtor porunci, nu este ucenicul unui vrăjitor. Ce i se cere, el se arată a şti parcă din-totdeauna, nu are a învăţa nimic şi nici nu pare că ar vrea. Lui i se dă o temă şi apoi improvizează, transferînd ordinele în sfera propriei sale libertăţi. Aptitudinile sale există în sine, iar trecerea lor din putinţă în act se face cu o uşurinţă care nu are nevoie de învăţătură, nici de treptată strunire. In Ariel se află, dintotdeauna şi pentru totdeauna, întregul Ariel. Dimpotrivă, Prospero, bîntuit de mărginirile omenescului, ale căror nume sunt osteneala şi o anume spaimă a irosirii în inconsistenţă, are de străbătut un drum interior, are trepte de urcat, are de învăţat. Iar în aceasta, cum se va vedea, Ariel are un rol. Apropiindu-se, întîmplător (sau poate nu), de omenesc, el îi arată lui Prospero o cale mai înaltă. Ceea ce este chiar ciudat (sau poate nu).
Relaţia dintre cei doi, aşa cum se vădeşte din text, are, pentru durata care precedă acţiunea piesei, o istorie destul de vagă, doar sugerată, ceea ce este cu atît mai bine. Ariel, o dată salvat de Prospero din prizonieratul lui vegetal, îi este aservit, ca spirit, unor ţeluri magice. Cum anume îl slujeşte timp de atîţia am ştim numai din cîteva aluzii. Astfel, Prospero îi aminteşte duhului cît de uşoare lucruri i-a cerut (uşoare măsurate cu puterile lui Ariel): "să calci pe mîlul / Adîncului sălciu, să zbori pe crivăţ şi, de dragul meu, / In vinele pămîntului să forfoti / Cînd îl căleşte gerul", iar Ariel, în ceasurile sale bune, proclamă că oricînd e gata: "să zbor, să-not, să trec prin foc, să călăresc pe nori". Şi, într-un rînd, tot Ariel îi aminteşte, vorbind de golful în care adăpostise corabia napolitană: "în golful cel adînc din care, / In crucea nopţii, m-ai trimis s-aduc / Din furtunoasele Bermude rouă". De bună seamă rouă pentru operaţii magice, dar de alt ordin decît cele la care se deda defuncta Sycorax ("V-ajungăroua cea mai otrăvită / Ce-a strîns-o mama de prin bălţi cîndva / Cu pana ei de corb" blestemă Caliban).
Iar Ariel face, cu o mîndrie amuzant suspectă, bilanţul onorific al prestaţiilor
sale: "Te rog / Să-ţi aminteşti că te-am slujit cu cinste: / Nici te-am minţit, nici ţi-am greşit, robind / Fără-a cîrti sau murmura." Dar, lăsînd la o parte faptul că o asemenea declaraţie nu face decît acela care ar fi putut să procedeze altfel, partea din urmă este mişcător de neadevărată, iar Prospero se vede obligat să-l mustre: "Iar mă sileşti / Să-ţi amintesc, ca-n fiecare lună, / Prin ce-ai trecut ?" Pentru că, tot atît de des, altfel supusul Anei se răzvrăteşte, deci destul de des ca să nu poată uita. Şi totuşi el chiar uită, deci nu minte. Uită ca un copil. Nu că (aşa cum fusese cazul cu Sycorax) i-ar repugna să facă ce-i cere Prospero, sau că i-ar fi tare greu să-l mulţumească (once-ar zice uneori), sau că Prospero nu i-ar fi cumva pe plac (chiar dimpotrivă, cum se va vedea). Ci numai pentru că îi este dor să fie iarăşi liber. întrebat de Prospero ce anume voieşte de este-atît de supărat: "Cam ce pofteşti, mă rog ?", Ariel răspunde, jenat dar nu foarte tare: "Păi, libertatea..." (Faceparte din contrastele ironice ale piesei felul în care Caliban, crezîndu-se ca şi scăpat de Prospero, cîntă, exultînd: "Caliban / Scapă de tiran, / Are-un nou stăpîn. / - Libertate, ura! Ura, libertatea! / Libertate, ura, libertatea!").
sale: "Te rog / Să-ţi aminteşti că te-am slujit cu cinste: / Nici te-am minţit, nici ţi-am greşit, robind / Fără-a cîrti sau murmura." Dar, lăsînd la o parte faptul că o asemenea declaraţie nu face decît acela care ar fi putut să procedeze altfel, partea din urmă este mişcător de neadevărată, iar Prospero se vede obligat să-l mustre: "Iar mă sileşti / Să-ţi amintesc, ca-n fiecare lună, / Prin ce-ai trecut ?" Pentru că, tot atît de des, altfel supusul Anei se răzvrăteşte, deci destul de des ca să nu poată uita. Şi totuşi el chiar uită, deci nu minte. Uită ca un copil. Nu că (aşa cum fusese cazul cu Sycorax) i-ar repugna să facă ce-i cere Prospero, sau că i-ar fi tare greu să-l mulţumească (once-ar zice uneori), sau că Prospero nu i-ar fi cumva pe plac (chiar dimpotrivă, cum se va vedea). Ci numai pentru că îi este dor să fie iarăşi liber. întrebat de Prospero ce anume voieşte de este-atît de supărat: "Cam ce pofteşti, mă rog ?", Ariel răspunde, jenat dar nu foarte tare: "Păi, libertatea..." (Faceparte din contrastele ironice ale piesei felul în care Caliban, crezîndu-se ca şi scăpat de Prospero, cîntă, exultînd: "Caliban / Scapă de tiran, / Are-un nou stăpîn. / - Libertate, ura! Ura, libertatea! / Libertate, ura, libertatea!").
Conlucrarea cu Prospero, îngrădindu-l, dădea exuberanţei sale un conţinut, unul pe măsura aptitudinilor şi gusturilor lui. Numai că acea formă pură a libertăţii a cărei închipuită întrupare este, ca nimeni altul, Ariel, e incompatibilă, prin chiar natura ei, cu orice constrîngere şi cu orice îngrădire. Astfel că Ariel se arată, periodic, nărăvaş: "— Pînă la şase / Vom mai avea de furcă amîndoi. / — Cum, iar ? De vreme ce mă pui la munci, / Să-ţi amintesc ce mi-ai făgăduit / Şi n-ai îndeplinit... ai zis / Că-mi scazi un an întreg." Era o tîrguială veche, tot mai cîrcotaşă pe măsură ce se apropia sorocul, pînă la tocmeala pentru orice. Prospero ştie asta foarte bine şi de aceea, ca să-l liniştească şi ca să-l ţină-n frîu, asociază, de-a lungul întregii piese, constrîngerea şi amî-narea cu făgăduinţe: "Aşa! în schimbpoimîine / Te las să pleci. — Ce bun sptăpîn am eu"; "...hai, duhule, / Mai ai
puţin, şi vei fi liber"; "O să fii liber/ Ca vîntul munţilor"; "Duh brav, în schimb liber poimîine / Te slobozesc"; "— îţi place? — îmi place, vrednicie. / Vei fi liber"; "Curînd va conteni şi truda mea, I Şi tu vei fi iar liber (and thou shalt have the air); doar puţin / Mai trebuie să mă slujeşti"; "Ce mult o să-ţi duc dorul, Ariel/ Şi totuşi vei fi liber"; "Ai grijă, Ariel! / Te-ntorci apoi, copile, -ntr-ale tale (to the elements) —/ Eşti liber — mergi cu bine!". Sunt, acestea din urmă, aproape ultimele vorbe ale piesei. Ziua acţiunii ei şi a deznodămîntului este totodată ziua întoarcerii lui Ariel în lumea lui de spaţii şi văzduhuri fără ţărm.
puţin, şi vei fi liber"; "O să fii liber/ Ca vîntul munţilor"; "Duh brav, în schimb liber poimîine / Te slobozesc"; "— îţi place? — îmi place, vrednicie. / Vei fi liber"; "Curînd va conteni şi truda mea, I Şi tu vei fi iar liber (and thou shalt have the air); doar puţin / Mai trebuie să mă slujeşti"; "Ce mult o să-ţi duc dorul, Ariel/ Şi totuşi vei fi liber"; "Ai grijă, Ariel! / Te-ntorci apoi, copile, -ntr-ale tale (to the elements) —/ Eşti liber — mergi cu bine!". Sunt, acestea din urmă, aproape ultimele vorbe ale piesei. Ziua acţiunii ei şi a deznodămîntului este totodată ziua întoarcerii lui Ariel în lumea lui de spaţii şi văzduhuri fără ţărm.
Să nu se creadă însă că relaţia dintre Prospero şi Ariel se mărgineşte la atît. Spiritul nu se arată doar cîrtitor şi nărăvaş, ci şi foarte ascultător. E drept că se ştia supus unei puteri constrîngătoare şi că n-are încotro. E tot atît de drept că rîvna lui o simte ca pe un fel de a-şi cîştiga mai curînd eliberarea. Insă Anei nu calibanizează nici o clipă. Şi se simte din toate textele că declaraţiile lui de obedienţă conţin, pe lîngă recunoaşterea implicită a unei stări inevitabile de lucruri, o parte mare de devotament dezinteresat, un brio, o promptitudine şi o precizie în execuţie care depăşeşte marginile coerciţiei, pînă şi o ieşire, uneori de-a dreptul nerăbdătoare, în întîmpinarea voilor celuilalt, un cu totul nedisimulat respect. Pentru că Ariel se simte încătuşat, însă nu înjosit, ştie cine este Prospero în ordinea umanului şi mai ales se desfată enorm executîndu-i poruncile. Şi maipunînd şi de la el. Nu fără ceva ludic, ca în comportamentul unui tînăr animal foarte inteligent care se complace, cu evidentă voioşie, în executarea comenzilor unei dresuri deopotrivă de inteligente. Dar şi cu inerenta frică de pedepse: mustrat, ameninţat, el spune: "Stăpîne, samă ierţi", apoi: "Iţi mulţumesc, stăpîne!" Iar într-un caz transpare, ceva mai delicat, solicitudinea de a nu-l sîcîi pe Prospero într-un moment nepotrivit: "Mă tot gîndeam să-ţi spun, dar m-am temut / C-ai să te superi".
Prospero nu-l terorizează niciodată pe delicatul spirit. Iar Ariel simte că-n încruntările stăpînului
său nu e mai mult decît dojana părintească, şi aproape că îl vezi pe Prospero abia reţinîndu-şi un zîmbet. Iar Ariel, înţelegând perfect tot ce i se cere, şi uneori chiar cîte ceva mai subtil şi mai adînc, nu mai ştie cum să-i intre în voie acelui muritor atît de vitregit în care simţise nu doar puterea unui cititor în stele şi a unui duce al duhurilor dintre pămînt şi cer, ci şi nobleţea lui de om. Ariel abundă în declaraţii de supunere.
său nu e mai mult decît dojana părintească, şi aproape că îl vezi pe Prospero abia reţinîndu-şi un zîmbet. Iar Ariel, înţelegând perfect tot ce i se cere, şi uneori chiar cîte ceva mai subtil şi mai adînc, nu mai ştie cum să-i intre în voie acelui muritor atît de vitregit în care simţise nu doar puterea unui cititor în stele şi a unui duce al duhurilor dintre pămînt şi cer, ci şi nobleţea lui de om. Ariel abundă în declaraţii de supunere.
Dar nu oricum. Pentru că spiritul acesta rătăcit pentru o clipă printre treburile omeneşti, dar nu contaminat de ele, este foarte lăudăros, cam tot ca un copil, şi caută cu orice chip să-şi pună în valoare nu doar serviciile, ci şi excelenţa calităţii lor. într-un fel naiv şi fermecător care-i adaugă piesei ceva esenţial: triumful clarvăzător şi jucăuş al unei libertăţi constitutive care transcende orice aservire.
"Închinăciune, înţelept stăpîn! / Venit-am voia să-ţi plinesc: să zbor, / Să-not, să trec prin foc, să călăresc / Pe nori scămoşi. Atotputernic, Ariel / Aşteaptă straşnica-ţi poruncă"; "Sunt gata ghiduşiile de duh / Să le-mplinesc (do my spiriting gently)"; "Ce-am de făcut? Ce-anume? Porunceşte!"; "Ce vrea puternicul stăpîn ? Aicea-s"; "Vezi, să nu vii / Pîn'ce n-o să te chem. — Am înţeles"; "Care-iporunca?"; "Mă duc! Mă duc!" "Să-i spun stăpînului ce-am săvîrşit"; "Mai adineaori / Le-am rînduitpe toate... îţi place ?"; şi un pasaj triumfal, aproape singurul amănunţit descriptiv, marele iluzionism al furtunii: ,Jim săltat/ Pe vasul regelui, stîrnind uimire / La prova, înăuntru, în cabine, / Pe punte; uneori mă dumicam / Şi-ardeam şi ici, şi colo, pe catarg, / Pe vergi şi pe bompres, apoi din flăcări / Mă-ntorlocam; mai iute şi năprasnic / Ca fulgerul lui Zeus, vestitor / Al trăsnetului crunt; jurai că focul / Şi trosnetul şi fumul de pucioasă / L-înfruntă pe Neptun şi, marea-nvolburând, / îi scutură tridentul." Virtuozitatea execuţiei se răsfaţă în virtuozitate verbală.
Curios, deşi adesea improvizează cu o ingeniozitate şi cu o inventivitate care vin de la el, îşi face mare fală din felul conform, exact pînă în detalii, în care îşi îndeplineşte
misiunile: "Ai rînduit furtuna cum ţi-am spus ? / întocmai (to every article)"; "dar vezi să faci / Tot ce-am să-ţi cer. — N-o să m-abat o iotă. (To the syllable)"; "Stăpîne, se va face-ntocmai" (în text doar: "it shall be done"); "dupăvoia ta, / I-am risipit prin insulă în cete"; "Stau toţi / îngrămădiţi precum ai poruncit".
misiunile: "Ai rînduit furtuna cum ţi-am spus ? / întocmai (to every article)"; "dar vezi să faci / Tot ce-am să-ţi cer. — N-o să m-abat o iotă. (To the syllable)"; "Stăpîne, se va face-ntocmai" (în text doar: "it shall be done"); "dupăvoia ta, / I-am risipit prin insulă în cete"; "Stau toţi / îngrămădiţi precum ai poruncit".
În sfîrşit, lui Ariel îi face mare plăcere să se laude cu promptitudinea şi cu viteza îndeplinirii oricărei porunci: "Eşti gata ? — Stăpîne, gata sunt "; "Ii aduc îndată"; "Ca gîndul am venit"; "Sorb aerul din faţă-mi şi mă-ntorc / Cît ai clipi din ochi". Pe această temă intonează chiar un cînte-cel: "« Pleacă » pînă să rosteşti, / Să vezi cum te pomeneşti / C-un alai grăbit de măşti" (Before you can say « come » and « go » I And breathe twice and cry So, so, / Each one, tripping on his toe, / Will be here").
Iar Prospero nu-şi precupeţeşte laudele şi alinturile, vă-zînd bine cît de aşteptate sunt. Şi ca să-l stimuleze, fireşte, promiţîndu-i, cum s-a văzut, o grabnică descătuşare, ca răsplată pentru meritele lui, dar şi de drag, făcînd din măguliri un şir de tandre încuviinţări şi adresări: "Gingaşul [sau minunatul sau fermecătorul] meu Ariel"; "Duh destoinic!"; "Ei, bravo!"; "întocmai cum ţi-am cerut"; "Vedenie măiastră, Ariel"; " Pe harpie-ai făcut-o, Ariel / Cu mare meşteşug, —fermecătoare! / Cum te-ai surpat asupra lor!;" "Hai, vino, vrednicie!"; "E bine,păsăruică!"; "Mare diavol! (My tricksy spirit!); "îmiplace, vrednicie!"; "copile" (My Ariel, chick).
Oricine simte că între cei doi se instituise o legătură mai adîncă. într-un loc, Ariel nu mai aşteaptă, drept răsplată, doar o laudă, ci îl întreabă pe Prospero: "Dar, stăpîne, mă iubeşti}", "Din suflet, Ariel", i se răspunde. Şi, nu cu mult înainte de a-i spune, redîndu-i libertatea: "Mergi cu bine", ducele de Milan exclamă: "Ce mult o să-ţi duc dorul, Ariel!" Fusese o relaţie exclusivă şi secretă: Ariel, care îi vedea şi îi ştia pe toţi, rămîne tuturora — în afara lui Prospero — nevăzut. Cum va fi ales Ariel, o fiinţă metamorfică, să i se arate
lui Prospero nu vom şti, din fericire, niciodată. Nici cum, mai tîrziu, pentru totdeauna pierdut, îl va fi revăzut în amintire: statura, ochii, glasul pasul, mimica, gesturile, fruntea, părul. Iar neştiinţa noastră ni-l apropie mai tare, fiind şi ea încă un dar secret al libertăţii. Cît au fost împreună, Prospero nu vorbise despre el cu nimeni, nici măcar cu Miranda.
lui Prospero nu vom şti, din fericire, niciodată. Nici cum, mai tîrziu, pentru totdeauna pierdut, îl va fi revăzut în amintire: statura, ochii, glasul pasul, mimica, gesturile, fruntea, părul. Iar neştiinţa noastră ni-l apropie mai tare, fiind şi ea încă un dar secret al libertăţii. Cît au fost împreună, Prospero nu vorbise despre el cu nimeni, nici măcar cu Miranda.
Iar, cînd vorbeşte despre spiritele care l-au slujit în insulă pe Ariel, nu-l pomeneşte", poate pentru că pe el îl exclude din ceea ce numeşte "magia grosolană", de care acuma se desparte, poate cel mai nobil gest al acestui om bătrîn, liber şi el de tot ce va fi fost, gîndindu-se la moarte. Irosit din lumea lui Prospero, Ariel rămîne, ca închipuire şi ca text, în lumea noastră. Şi în univers. Poate trece în unele nopţi printre constelaţii, departe, strălucind nevăzut, cînd aici, cînd altunde şi cînd nicăieri.
Considerat în structura dramatică a piesei, Ariel riscă să pară un simplu artificiu, un fel de deus ex machina perpetuu, un feeric maître de ceremonies care, sub ordinele lui Prospero, asigură mişcarea scenică a personajelor, aşa cum în masca mitologică din actul IV, o piesă în piesă, regizează întregul spectacol dat de spiritele subordonate lui.
Un alt dramaturg decît autorul Furtunii ar fi putut să rămînă doar la atît. Ariel este însă un personaj cu drepturi depline, deuteragonistul piesei.
Nu numai pentru că, prin extensia partiturii lui, el acoperă aproape jumătate din ea (cu l4 intrări şi ieşiri, mai multe decît oricare alt personaj), ci mai ales prin funcţia sa dramatică. Funcţia pe care, în fond, ar fi putut-o avea singur Prospero, fără să recurgă la un intermediar şi la un executant.
Ariel apare în Furtuna, umplînd-o de prezenţa lui ori nevăzută ori amăgitoare, nu ca o virtuozitate tehnică a autorului, ci plăsmuit dintr-un prisos al poeziei. "Ariel and all his qualities", Ariel şi tot ce este Ariel şi tot ce poate Ariel.
Pentru a trece la o analiză mai amănunţită a ce este şi ce poate Ariel în marginile stricte ale piesei ca spectacol este interesant de observat că acţiunea ei este situată în nouă locuri distribuite simetric (cu excepţia celui din urmă, deductibil din text):
I CORABIA
II PEŞTERA LUI PROSPERO
III O ALTĂ PARTE A INSULEI I
IV O ALTĂ PARTE A INSULEI II
V PEŞTERA LUI PROSPERO
VI O ALTĂ PARTE A INSULEI III
VII O ALTĂ PARTE A INSULEI IV
VIII PEŞTERA LUI PROSPERO
IX CORABIA
Ariel este atotprezent în primele trei şi în ultimele patru, lipsind numai din cele două mediane, IV şi V, adică din scena întîlnirii dintre Trinculo, iar apoi şi Stephano, şi Caliban, unde nu avea încă ce căuta, şi din scena, de la începutul actului III, dintre Miranda şi Ferdinand, unde nu mai avea ce căuta.
Ce este Ariel — ca duh al aerului în sfera libertăţii pure, ca bucurie cosmică — s-a spus pînă acum. Iar în veşnicia vieţii sale ca atare nu ştim ce face: nedeterminarea este una dintre determinările libertăţii ca libertate pură. Ce spune el în al cincilea şi ultimul lui cîntec din piesă arată doar (ceea ce este o libertate mai mult) una dintre ipostazele liber alese ale marelui său huzur şi alint în univers. Cîntă, după ce Prospero îl asigură: "Mai ai puţin şi vei fi liber", de bucurie ca se apropie ceasul dezgrădirii şi al libertăţii ca bucurie. Şi, deşi poate e excesiv să ne poarte gîndul aşa, se înfăţişează pe sine ca eliberat şi fericit chiar în insulă. în insula unde îşi petrecuse, jumătate în chinuri şi jumătate într-o exuberantă, chiar dacă poruncită, desfăşurare a înzestrărilor lui, douăzeci şi patru de ani. Ar putea să fie un foarte graţios rămas bun, pentru că îşi cîntă libertatea nu către nemărginirea unor spaţii, ci chiar acolo unde şi-o redobîndise prin bunătatea şi renunţarea unui om.
Şi în insula aceea mică, incomensurabilă cu ariile cerului, se înfăţişează ca o fiinţă foarte mică, întocmai cum minuscul este zburătorul, un cîntăreţ şi el, din Peste codri sta cetatea a lui Eminescu. Ariel: "Poposesc din floare-n floare, / Ca albina ! Cat scăpare / De-aud striga, în cicoare; / Şi, pe lilieci călare, / Urmez vara călătoare!/ Ce bine e sub ramura-nflorită!/ M-aşteap-tă-o viaţă-atît de fericită!" Sau, în lecţiunea, poate preferabilă, a lui Theobald: "Where the bee sucks, there suck I, / In a cowslip's beli I lie, / There I crauch. When owls do cry / On the bat's back I do fly / After sunset merrily. Merrily, merrily shall I live now / Under the blossom that hangs on the bough", adică, într-o traducere cît de cît literală: "Acolo beau unde albina bea, / îmi fac culcuş în floarea de cicoare, / Iar în amurg, cînd prinde bufniţa să strige, / Un liliac încalec şi cu bucurie zbor. / De-acum aşa o să trăiesc, cu bucurie, / Cu bucurie pe sub florile ce-atîrnă de pe ram."
Analogiile cu poemul eminescian sunt, pînă la un punct, izbitoare, numai ca la Eminescu zburătorul, parcă vorbind în numele lui Ariel, se arată părtaş la o mai largă
cuprindere cosmică: "Ce sunt oare zburătorii ? / Vin din rumenirea serii, / Şi din fundul sfînt al mării", "Uitîndu-se norilor / Calea zburătorilor" I "Căci îi vede I Cine-i crede, / Le năzare / La oricare / L-a chemat din noaptea mare", "Iese din senin cu ploaie / Şi din ploaie cu senin / Şi din lacul cristalin, / Şi din ceruri şi din mare", yyAl lui suflet e-o scînteie /Din luciri de curcubeie", "Ci eu sunt zburător/ Ca un vînt/ De uşor, / Mă anin / De un ram", "Sunt ca vînt de primăvară, / Ca amurgul cel de vară; / Din picioare pîn' la cap / Intr-un cuib pot să încap, / Iar în cuib de turturele / Dorm alăturea cu ele", "Căci viaţa mea o ţin / Cu miros de flori de crin; / Nu beau apă, ci sântei / Şi miros de flori de tei". Iar ce poate Ariel trebuie indus din textul piesei, ierarhizat şi înţeles ca un întreg. Activităţile lui Ariel, în funcţie de cui îi sunt adresate, cad în două mari clase. El este el însuşi numai pentru Prospero şi pentru spiritele insulei. In relaţia lui cu ceilalţi, el se comportă aproape exclusiv ca un iluzionist care nu se dezvăluie niciodată, rămînînd nevăzut ori împrumutînd alte înfăţişări.
cuprindere cosmică: "Ce sunt oare zburătorii ? / Vin din rumenirea serii, / Şi din fundul sfînt al mării", "Uitîndu-se norilor / Calea zburătorilor" I "Căci îi vede I Cine-i crede, / Le năzare / La oricare / L-a chemat din noaptea mare", "Iese din senin cu ploaie / Şi din ploaie cu senin / Şi din lacul cristalin, / Şi din ceruri şi din mare", yyAl lui suflet e-o scînteie /Din luciri de curcubeie", "Ci eu sunt zburător/ Ca un vînt/ De uşor, / Mă anin / De un ram", "Sunt ca vînt de primăvară, / Ca amurgul cel de vară; / Din picioare pîn' la cap / Intr-un cuib pot să încap, / Iar în cuib de turturele / Dorm alăturea cu ele", "Căci viaţa mea o ţin / Cu miros de flori de crin; / Nu beau apă, ci sântei / Şi miros de flori de tei". Iar ce poate Ariel trebuie indus din textul piesei, ierarhizat şi înţeles ca un întreg. Activităţile lui Ariel, în funcţie de cui îi sunt adresate, cad în două mari clase. El este el însuşi numai pentru Prospero şi pentru spiritele insulei. In relaţia lui cu ceilalţi, el se comportă aproape exclusiv ca un iluzionist care nu se dezvăluie niciodată, rămînînd nevăzut ori împrumutînd alte înfăţişări.
Ariel ca Ariel are cu Prospero relaţiile fireşti de schimburi de cuvinte: primeşte porunci, relatează mai pe scurt ori mai pe larg felul în care le-a îndeplinit, primeşte laude sau, într-un singur rînd, reproşuri şi mustrări şi tot ce s-a arătat mai sus. La un moment dat, povestind cu însufleţire cum i-a împrăştiat prin insulă pe naufragiaţi, face ceva care adaugă la farmecul lui: imită o atitudine a lui Ferdinand, felul în care tînărul prinţ stătea pe ţărm cu mîinile încrucişate de tristeţe şi obidă. Şi nu este deloc exclus, ţinînd seamă de firea lui, că i-a mai oferit lui Prospero, care îl vede bine, astfel de imitaţii, ca de pildă atunci cînd povesteşte starea în care ajunseseră cei trei jalnici conspiratori, Stephano, Trinculo şi Caliban: "aprinşi de vin şi bătăioşi, / Loveau în vînt, fiindcă le bătea / In faţă, şi-n pămînt, căci, pasămite, / Le săruta călcîiele." Parcă îl vezi făcînd ca ei.
Iar, în planul acţiunilor propriu-zise, spiritul îl slujeşte îndeplinind neostenit sarcinile pe care i le încredinţează.
Iar, în planul acţiunilor propriu-zise, spiritul îl slujeşte îndeplinind neostenit sarcinile pe care i le încredinţează.
Ariel poate să zboare foarte iute, fie şi pe crivăţ, să plutească pe nori, să înoate pe valuri sau să se cufunde în adîncul mării, călcînd "pe mîlul / Adîncului sălciu", să străbată pînă departe în vinele pămîntului, fie el şi îngheţat de ger, să intre în foc şi să se prefacă în foc. într-un miez de noapte (oare dormea ? — to caii up poate să însemne şi "a trezi", iar în ultimul lui cîntec spune: "îmi fac culcuş în floarea de cicoare"; şi, dacă îi e dat să doarmă, oare cum arăta în somn ?), deci, în greul unei nopţi este trimis s-aducă rouă de dincolo de zare, de foarte de departe, tocmai din furtunoasele Bermude. Toate aceste misiuni sunt legate, fireşte, de îndeletnicirile magice ale ducelui de Milan, pe care Ariel îl slujeşte de altfel şi în treburi mai umile: aduce şi înşiră gătelile strălucitoare care urmau să-i ispitească pe cei trei ticăloşi porniţi pe rele, îl ajută să-şi îmbrace veşmîntul ducal, aducîndu-i sabia şi pălăria, îi spune în mai multe rîndun care este ora zilei (un artificiu al lui Shakespeare care subliniază în felul acesta, cu maliţie şi ostentaţie polemică, unitatea de timp a piesei).
Dar lucrul cel mai important este că Ariel are un rol hotărâtor în evoluţia morală a lui Prospero. După ce îl adusese pe regele Alonso cu suita lui în preajma peşterii, în crîngul de tei care o apăra de vînturi (ştim bine că insula este adesea bîntuită de furtuni, de bună seamă reci de vreme ce înrobitul Caliban este silit să strîngă atîtea lemne şi să întreţină focul), şi după ce trezise în ei, prefăcut în harpie, sfîşietoare re-muşcări şi grea durere, Ariel, întrebat de Prospero, îi spune în ce hal i-a lăsat: "îi ţine vraja / Atît de strîns încît, de i-ai vedea, / Te-ai îndura de ei. / — Crezi tu, spirit, că da? / — Eu, să fiu om, m-aş îndura. / — Iar eu aşa voi face ! / Cum, tu, ce nu eşti alta decît aer, / Să-i înţelegi, iar eu, semenul lor, / Simţind ca ei, supus ca ei durerii, / Să nu fiu mai mişcat decît eşti tu ?".
Ca să-l aducă însă pe stăpînul său la o asemenea schimbare, Ariel ştiuse, cu subtilă deliberare, să-i amintească de Gonzalo, bătrînul sfetnic care, în ceasul sumbru al trădării, îi salvase, pe el şi fiica lui. Cu ţelul unui bine viitor trezeşte amintirea unui bine din trecut. "Alonso, fra-te-său şi-Antonio / Sunt ca şi scoşi din minţi; ceilalţi îiplîng, /Jelind neputincioşi, dar mai ales/ Acel căruia-i spui« bunul Gonzalo »; / In barba-i lacrimi cad ca iarna picuri / Din streaşină de stuf." De fapt, Gonzalo (despre care, cum rezultă din textul citat, Prospero îi vorbise, prin ani, lui Ariel) este acela în care mila prisosise asupra oricărui alt simţămînt. Ceea ce însuşi Prospero exprimă foarte curînd: "nu răzbunarea, / Ci mila-i mai presus. S-au pocăit."
Ariel, fiinţă neomenească, este totuşi în stare să înţeleagă, în nuanţe şi în adînc, simţirile şi patimile omeneşti şi să le aducă .spre mai nobile porniri. O face cu un pragmatism superior şi cu o inteligenţă mai presus de fire. Iar cunoştinţele acestui spirit sunt anterioare oricărei experienţe, sunt apriori, rezidă în esenţa lui. Pe de altă parte, dacă le-am traduce în termeni istorici, ele au ceva din puterea de cuprindere şi din deschiderea Renaşterii. Capacitatea lui de intuire a umanului apare, elocvent, şi în discursul pe care, prefăcut în harpie (făptură fabuloasă semănînd a vultur şi prezidînd pedepselor, furtunilor şi morţii), îl ţine naufragiaţilor care îl izgoniseră pe ducele de Milan. El este, în concizia şi ne-cruţarea lui, un model de elocinţă moralizatoare şi punitivă care se cuvine amintit în întregime: "Sunteţi trei păcătoşi pe cari Destinul, / Ce cârmuiește-acest tărâm de jos / Şi ce-i pe el, nesăţioasei mări / I-a poruncit să-i lepede aici, / Pe-o insulă pustie; între oameni / N-aveţi ce căuta. V-am scos din minţi — / V-a mai rămas numai curajul care / îi face pe smintiţi să-şi pună ştreangul / Sau să se-nece [...] Ci eu vă amintesc că din Milan I Voi trei pe Prospero l-aţi izgonit, / Lăsîndu-l cu-a sa fiică pradă mării! / Şi marea v-a plătit ticăloşia; / Căci soarta, care-amână, dar nu uită, /A asmuţit asupra voastră apa, / Şi ţărmul, şi puterile. Acestea / Ţi-au luat, Alonso, fiul, şi-ţi vestesc / Sfîrşit încet, mai crud ca cel năprasnic, / Pîndindu-te, în fiecare clipă, / In tot ce faci; urgia ce v-aşteaptă / Pe insula aceasta oropsită / N-o
poate-ndepărta decît căinţa/ Şi-o viaţă preacurată." Şi, procedînd aşa, chiar le stîrneşte remuşcările şi pocăinţa. Numai în acest fel putea Ariel apoi să îl determine pe Prospero să-i ierte. Şi tot el le rătăceşte minţile, ca să îi facă vrednici de îndurare şi de milă.
poate-ndepărta decît căinţa/ Şi-o viaţă preacurată." Şi, procedînd aşa, chiar le stîrneşte remuşcările şi pocăinţa. Numai în acest fel putea Ariel apoi să îl determine pe Prospero să-i ierte. Şi tot el le rătăceşte minţile, ca să îi facă vrednici de îndurare şi de milă.
În ce priveşte partitura iluzionistă a lui Ariel, chiar el numeşte această parte a sîrguinţei sale spiriting... "I will [...]domy spiritinggently", adică "Sunt gata să-mi joc rolul de spirit", aproape "să fac voios pe spiritul". Este în asta o ciudată dedublare, ca şi cînd Ariel, un spirit, doar ar face pe spiritul în împrejurările date şi s-ar vedea cu detaşare din afară în postura aceasta. Iar spiriting se referă exclusiv la iluzionism, la înscenări amăgitoare. Desigur alcătuite după un plan de ansamblu, gîndit în linii mari, pentru atingerea ţelurilor sale, de Prospero şi doar executat de Ariel. Şi poate din perspectiva aceasta, a executantului unor porunci date de un om, spiriting înseamnă "a sluji ca spirit", ca ceea ce cred oamenii, limitativ, că este şi are a face un spirit, în timp ce el este mult mai mult decît atît.
Performanţele lui Ariel ca iluzionist se cer clasificate, pentru ca versatilitatea lui să fie şi mai evidentă, împreună cu competenţa sa în orice domeniu.
Era necesar ca, înainte de toate, corabia regelui Alonso, pe care se afla şi fratele acestuia, Sebastian, precum şi Antonio, fratele trădător al lui Prospero, să fie răzleţită de flota Neapolelui şi făcută să eşueze pe ţărmul insulei.
Era necesar ca, înainte de toate, corabia regelui Alonso, pe care se afla şi fratele acestuia, Sebastian, precum şi Antonio, fratele trădător al lui Prospero, să fie răzleţită de flota Neapolelui şi făcută să eşueze pe ţărmul insulei.
Este ceea ce Ariel îndeplineşte cu un brio extraordinar, de care, cum s-a văzut, era atît de mîndru. La prima vedere s-ar putea crede că spiritul a pus în slujba lui toate elementele: apele mării, vînturile, norii cu întreg văzduhul, cu vuietele, fulgerele şi trăsnetele lui, însuşi focul ca pîrjol de flăcări. în realitate totul fusese o înscenare foarte bine calculată şi executată, iar pirotehnia o asigurase însuşi polimetamorficul duh. A rămas atît de încîntat şi exaltat de ce făcuse încît, întors la Prospero să raporteze, nu se laudă din capul locului cu strălucita lui ispravă, de parcă o uitase, ci începe, în
cuvinte solemne, să făgăduiască lucruri şi mai mari, orice: "închinăciune, înţelept stăpîn! / Venit-am să-ţi plinesc: să zbor, / Să-not, să trec prin foc, să călăresc / Pe nori scămoşi. Atotputernic, Ariel / Aşteaptă straşnica-ţiporuncă." Şi abia după aceea, întrebat: "Ai rinduit furtuna, cum ţi-am spus?", dă gloriosul său raport.
cuvinte solemne, să făgăduiască lucruri şi mai mari, orice: "închinăciune, înţelept stăpîn! / Venit-am să-ţi plinesc: să zbor, / Să-not, să trec prin foc, să călăresc / Pe nori scămoşi. Atotputernic, Ariel / Aşteaptă straşnica-ţiporuncă." Şi abia după aceea, întrebat: "Ai rinduit furtuna, cum ţi-am spus?", dă gloriosul său raport.
Acestei bine îndeplinite sarcini de la începutul piesei îi corespunde, la sfîrşitul ei, ultima pe care o mai avea de primit de la Prospero: "Vă duc spre vas, să mergem înspre Neapol [...] Promit o mare lină, vîntprielnic/Şipînze iuţi, ca să ajungem flota / Oriunde-o fi. (aparte, către Ariel) Ai grijă, Ariel!" însă, de data aceasta, Ariel nu mai are de convocat iluzii şi de simulat mînia elementelor: acuma trebuie s-arate cu adevărat că poate struni mările şi cerul. Iar Prospero ştie că duhul poate.
Între aceste două însărcinări, între care se înscrie întreaga durată a piesei, încadrându-i, simetric, acţiunea între un tumult pedepsitor al mării şi alinarea ei o dată cu a sufletelor, unul dintre cele mai importante lucruri pe care îl are de făcut Ariel este să asigure, în funcţie de planul lui Prospero, deplasările personajelor pe insulă, astfel ca toate, pregătite într-un fel ori altul, să conveargă la intrarea peşterii, de unde nici Prospero, nici Miranda nu pleacă niciodată cît ţine acţiunea. După fictiva catastrofă a corăbiei, naufragiaţii, toţi teferi, nici măcar murdari sau uzi, sunt despărţiţi şi împrăştiaţi: "dupăvoia ta, I l-am risipitprin insulăîn cete." Apoi concentrarea lor în faţa peşterii, controlată în întregime de duh, se face diferenţiat. însinguratul Ferdinand (primul) şi vrednicii reprezentanţi ai echipajului (ultimii), după o perioadă de răgaz, sunt conduşi direct şi fără alte peripeţii la peşteră. Ei sunt personajele inocente.
Celor răi, însă de viţă nobilă, Antonio, Alonso şi Sebastian (şi însoţitorilor lor, inocenţi, dar inseparabili de aceştia), Ariel le rezervă, ca să ajungă la destinaţie, o deplasare în trei etape, cu două opriri, dintre care în prima are loc o conspiraţie mîrşavă împotriva lui Alonso, ticluită de cuplul Antonio-Sebastian şi dejucată
de Ariel, şi într-a doua nişte viziuni stranii sau cutremurătoare, înscenate, fireşte, tot de Ariel, şi care zguduie năprasnic conştiinţele culpabile. în sfîrşit, drumul celor tot răi, însă de viţă joasă, şi cu josnice purtări şi uneltiri (Stephano, Trinculo, asociaţi cu singurul băştinaş al insulei, cu Caliban), este şi mai lung: se întîlnesc întîi într-un loc al insulei unde se îmbată zdravăn şi fac planuri împotriva lui Prospero (o parodie a urzelilor celor sus-puşi), se strămută într-o altă parte, unde intervine Ariel, nevăzut, îi învrăjbeşte puţin şi apoi îi atrage pînă la a treia etapă a drumului lor prin insulă, unde: "Au dat în spini, scaieţi, ciulini şi-urzici, / Ce le-au pătruns în carne. I-am lăsat / în balta plină de măta-sea-broaştei, / Ce-i lîngă peşteră, să dănţuiască / In apă pîn'la gît." Pînă la urmă sosesc şi ei la locul convenit, însă, în loc să îl ucidă pe Prospero, fură nişte haine ce le-au luat ochii şi sunt aspru pedepsiţi şi fugăriţi de-acolo, pentru ca, la sfîrşitul piesei, să fie aduşi, spăsiţi, înapoi.
de Ariel, şi într-a doua nişte viziuni stranii sau cutremurătoare, înscenate, fireşte, tot de Ariel, şi care zguduie năprasnic conştiinţele culpabile. în sfîrşit, drumul celor tot răi, însă de viţă joasă, şi cu josnice purtări şi uneltiri (Stephano, Trinculo, asociaţi cu singurul băştinaş al insulei, cu Caliban), este şi mai lung: se întîlnesc întîi într-un loc al insulei unde se îmbată zdravăn şi fac planuri împotriva lui Prospero (o parodie a urzelilor celor sus-puşi), se strămută într-o altă parte, unde intervine Ariel, nevăzut, îi învrăjbeşte puţin şi apoi îi atrage pînă la a treia etapă a drumului lor prin insulă, unde: "Au dat în spini, scaieţi, ciulini şi-urzici, / Ce le-au pătruns în carne. I-am lăsat / în balta plină de măta-sea-broaştei, / Ce-i lîngă peşteră, să dănţuiască / In apă pîn'la gît." Pînă la urmă sosesc şi ei la locul convenit, însă, în loc să îl ucidă pe Prospero, fură nişte haine ce le-au luat ochii şi sunt aspru pedepsiţi şi fugăriţi de-acolo, pentru ca, la sfîrşitul piesei, să fie aduşi, spăsiţi, înapoi.
Exprimarea opoziţiei buni/răi prin progresiva complicare a itinerarului pare a fi deliberată: cei buni nu au nevoie de etapele de încercare, pedepsire şi purificare de care au nevoie ceilalţi, cu atît mai multe cu cît aceştia din urmă sunt mai josnici şi mai greu de îndreptat. Iar singurii care, după multe poticneli, ajung la peşteră cu gînd nemernic sunt şi aceia care, pînă să se pocăiască şi ei în felul lor, mai sunt îndepărtaţi de-acolo încă o dată.
Toate acestea Ariel le execută cu mijloace specifice fiecărei situaţii şi fiecărui personaj sau grup de personaje, fie rămînînd nevăzut, fie sub diverse aparenţe, fie singur, fie ajutat de alte spirite din insulă, date în seama lui de Prospero: "gloata /Asupra căreia ţi-am dat puteri", "slujitorii tăi".
Cînd acţionează singur, Ariel vorbeşte doar în două rînduri (nu se iau în considerare, acum, cîntecele sale, de fapt poezii cîntate). O dată, invizibil, cînd îl zădăreşte pe Caliban, semănînd vrajbă între el şi cei cu care se-nhăitase, pivnicerul şi măscăriciul; la minciunile şi lăudaroşenule lui
se aude din nevăzut glasul lui Ariel spunînd din cînd în cînd: "Minţi", "Minţi, minţi — nu poţi", "Minţi tu", lăsîndu-l pe Stephano să creadă că vorbeşte Trinculo, care suferă urmările — o poznă, o şotie, o păcăleală fără cine ştie ce rost funcţional, o născocire jucăuşă şi maliţioasă a lui Ariel.
se aude din nevăzut glasul lui Ariel spunînd din cînd în cînd: "Minţi", "Minţi, minţi — nu poţi", "Minţi tu", lăsîndu-l pe Stephano să creadă că vorbeşte Trinculo, care suferă urmările — o poznă, o şotie, o păcăleală fără cine ştie ce rost funcţional, o născocire jucăuşă şi maliţioasă a lui Ariel.
A doua oară cînd, luându-și chip înspăimîntător de harpie, adresează grupului regal elaboratul şi cutremurătorul discurs din care o parte a fost citată mai sus şi al cărui rost în economia piesei este decisiv. Prin el provoacă prima re-versie de ordin moral a personajelor, dintre cele două ale desfăşurării dramatice: remuşcarea şi pocăinţa celor vinovaţi de nedreptate, a doua, şi ea înfăţişată deja, fiind îmblînzirea celui nedreptăţit, a lui Prospero.
Deznodămîntul piesei este determinat de aceste două intervenţii ale duhului, una comandată, însă executată cu fantezie de improvizaţie şi peste aşteptări, cealaltă datorată propriei sale iniţiative. Aşa cum, în cadrul mai larg, generic, al celor poruncite de Prospero, Ariel îşi ia libertăţile lui: dintre cele cinci cîntece din piesă, al căror text şi muzică sunt opera lui Ariel, două sunt pentru Ferdinand, unul pentru Gonzalo, celelalte două pentru Prospero, deci toate cinci sunt adresate unor fiinţe din partea de lumină a omenescului. Libertatea absolută care este esenţa lui Ariel, tradusă o scurtă vreme în termenii umani ai unei libertăţi relative, nu putea duce decît la o asemenea alegere, singura compatibilă cu ordinea libertăţii ca ordine inefabilă, în afara cuvintelor, care reprezintă în ultimă analiză o metodă raţională de influenţare, Ariel recurge cu predilecţie la metode acustice. Cea mai năprasnică dintre toate este folosirea simulacrului de tunet. întîi în scenariul furtunii, ca o componentă a dezlănţuirii întregului cer. Apoi, cu o conotaţie mai mult ludică, atunci cînd vrea să-i dea lui Trinculo impresia că se apropie o furtună: "Dacă mai tună cum a tunat, nu ştiu unde să-mi vâr capul [...] Cel mai cuminte lucru ar fi să mă ascund sub caftanul lui", adică al lui Caliban, lungit la pămînt de spaimă că măscăriciul este: "Un duh trimis pe capul lui" să-l chinuiască. în sfîrşit, într-un
registru mai înalt, la apariţia şi la dispariţia lui, ca harpie, în faţa grupului regal. însoţit, la apariţie, şi de fulgere, tunetul funcţionează aici ca o punctuaţie cosmică şi ameninţătoare a cuvintelor de înfierare pe care le rosteşte Ariel.
registru mai înalt, la apariţia şi la dispariţia lui, ca harpie, în faţa grupului regal. însoţit, la apariţie, şi de fulgere, tunetul funcţionează aici ca o punctuaţie cosmică şi ameninţătoare a cuvintelor de înfierare pe care le rosteşte Ariel.
Însă graţiosul spirit preferă, ca modus operandi, efectele muzicale: muzică de instrumente iluzorii ori cîntece cîntate chiar de el, cu sau fără acompaniament de instrumente.
Ca să-i adoarmă pe cei din ceata regală, cu excepţia lui Antonio şi a lui Sebastian (lăsaţi să uneltească împotriva vieţii lui Alonso): "Intră Ariel nevăzut, cîntînd o melodie solemnă", apoi dispare şi se reîntoarce ca, în timp ce se aude muzică de instrumente, să cînte "în urechea lui Gonzalo": "Vă dormiţi somnu-n neştire, / Pe cînd treaza uneltire / Gînd rău v-a pus. / Dacă vreţi să mai trăiţi, / Vă treziţi şi văpăziţi — / Sus, iute, sus!" Spre deosebire de celelalte patru cîntece în versuri cîntate de Ariel (primele două cu asistenţa altor spirite), acesta, lipsit de orice poezie, are o funcţie pur pragmatică. Gonzalo însuşi spune: "am auzit un zumzet / Ciudat de tot şi care m-a trezit". Este totuşi de observat că nu pe regele Alonso îl trezeşte Ariel cu dulce cîntec, ci pe "bunul Gonzalo"'. Regele, singurul grav primejduit, avea şi el, lacom de Milanul unui uzurpator, grelele sale vini.
Ca să-i adoarmă pe cei din ceata regală, cu excepţia lui Antonio şi a lui Sebastian (lăsaţi să uneltească împotriva vieţii lui Alonso): "Intră Ariel nevăzut, cîntînd o melodie solemnă", apoi dispare şi se reîntoarce ca, în timp ce se aude muzică de instrumente, să cînte "în urechea lui Gonzalo": "Vă dormiţi somnu-n neştire, / Pe cînd treaza uneltire / Gînd rău v-a pus. / Dacă vreţi să mai trăiţi, / Vă treziţi şi văpăziţi — / Sus, iute, sus!" Spre deosebire de celelalte patru cîntece în versuri cîntate de Ariel (primele două cu asistenţa altor spirite), acesta, lipsit de orice poezie, are o funcţie pur pragmatică. Gonzalo însuşi spune: "am auzit un zumzet / Ciudat de tot şi care m-a trezit". Este totuşi de observat că nu pe regele Alonso îl trezeşte Ariel cu dulce cîntec, ci pe "bunul Gonzalo"'. Regele, singurul grav primejduit, avea şi el, lacom de Milanul unui uzurpator, grelele sale vini.
Trecînd apoi la ceata ticăloşilor mărunţi, Ariel, ca să-i ademenească, şi tot nevăzut, cîntă din fluier, acompaniindu-se, pentru a imprima un ritm alert, cu o mică tobă de şold, melodia cîntecului pe care Caliban tocmai îl învăţase de la Stephano, la care Stephano: "Tare aş mai vrea să-l văd la faţă pe toboşarul ăsta", iar Trinculo: "Cîntecul se depărtează — să ne luăm după el", ceea ce şi fac, spre răul lor. Dar muzica cea mai vrăjită pe care o produce Ariel singur este cea cerută de Prospero în clipa în care îi vede, aduşi lîngă peşteră, pe Alonso, Sebastian, Antonio, Gonzalo, Adrian şi Francisco. Muzica lui Ariel încununează cariera de magician a lui Prospero şi se face auzită imediat după ce ducele de Milan se hotărăşte să renunţe la ea: "Ci iată, — acum / Mă lepăd de magie. Mai cer doar — / Şi asta chiar acum
— un cînt ceresc / Ca să-mi sfîrşesc asupră-le lucrarea, I Prin vrăji de sus" ("airy charm" poate fi o aluzie la însuşi Ariel). Şi urmează: "Muzică solemnă", în timp ce Prospero, încă nerecunoscut, priveşte grupul acela de oameni agitaţi, adus de Ariel în crîngul de tei şi închis în cercul vrăjit pe care îl trasase magicianul. Priveşte şi spune, mai mult pentru sine: "Solemnul cîntec, cel mai bun balsam / Al minţii răscolite, lecuiască-ţi / Infierbîntatul creier!"
— un cînt ceresc / Ca să-mi sfîrşesc asupră-le lucrarea, I Prin vrăji de sus" ("airy charm" poate fi o aluzie la însuşi Ariel). Şi urmează: "Muzică solemnă", în timp ce Prospero, încă nerecunoscut, priveşte grupul acela de oameni agitaţi, adus de Ariel în crîngul de tei şi închis în cercul vrăjit pe care îl trasase magicianul. Priveşte şi spune, mai mult pentru sine: "Solemnul cîntec, cel mai bun balsam / Al minţii răscolite, lecuiască-ţi / Infierbîntatul creier!"
Aşadar la componentele esenţiale ale naturii lui Ariel trebuie adăugată muzicalitatea, şi ea o formă a libertăţii care rînduieşte lumea fără s-o încătuşeze, dînd încă un glas bucuriei.
Tot ce este cîntec şi poezie în insula aceea vine de la Ariel, este, înlăuntrul poruncilor, alegerea şi născocirea lui.
Tot ce este cîntec şi poezie în insula aceea vine de la Ariel, este, înlăuntrul poruncilor, alegerea şi născocirea lui.
Lucrul se vede şi în cazul celei de a doua clase de acţiuni iluzionistice, nu puţine şi nu neînsemnate, la care se dedă Ariel, acelea pe care le execută cu ajutorul spiritelor din insulă, acoliţi, pare-se, specializaţi pe bresle, localnici căzuţi şi ei sub stăpînirea lui Prospero şi a directorului său de scenă. în aceste pasaje, în unele în chip frapant, se vădeşte capacitatea teatrală a duhului, ştiinţa lui regizorală şi scenaristică, geniul organizării aparenţelor în întreguri spectaculare.
Dar, pînă la performanţele mai înalte, instituirea spiritelor minore ca torţionare ale lui Caliban şi apoi ale complicilor săi. Speriat că Trinculo, care se strecurase sub mantaua lui, este un duh, Caliban, păţit, ţipă de cîteva ori: "Of! Nu mă chinui!", "Mă chinuieşte duhul — aoleu!", "Nu mă chinui, te rog!", "Pîn-acum nu mi-ai făcut prea mult rău, dar n-o să treacă mult şi-ai să mă chinuieşti".
Chinuitorul prezumtiv face parte din categoria celor care, cu mai vechi prilejuri, îl ciupesc, îl muşcă, îl înţeapă, îl urzică, îl sperie ca strigoi sau ca focuri înşelătoare prin beznă. Iar la ultima ispravă a celor trei nerozi, chiar lîngă peşteră: "Se aude larmă de vînătoare. Intră diferite spirite în chip de dini şi-i pun pe fugă. Prospero şi Ariel îi asmut." Nălucile de cîini au chiar şi nume: Mountain, Silver, Fury, Tyrant. O dată
izgoniţi, Ariel primeşte de la Prospero instrucţiunea: "Te du şi dă poruncă la moroi / Să-i scuture la-ncheieturi cu junghiuri, / Să-i vîre-n colici, şi la trup să-i facă / Vărgaţi ca zebra."
izgoniţi, Ariel primeşte de la Prospero instrucţiunea: "Te du şi dă poruncă la moroi / Să-i scuture la-ncheieturi cu junghiuri, / Să-i vîre-n colici, şi la trup să-i facă / Vărgaţi ca zebra."
Pînă la urmă tot Ariel îi aduce înapoi, la pocăinţă.
În multe cazuri Ariel foloseşte duhurile insulei pentru efectele sonore. în actul V, marinarii adormiţi, după furtună, de Ariel sunt dezmeticiţi de-o zarvă uriaşă: "Dormeam ca morţii, / Grămadă toţi, sub punte — cum, nu ştiu — / Cînd adineaori, zgomote ciudate, / Ba mugete, ba zăngănit de lanţuri, / Ba urlete şi ţipete grozave / Ne-au deşteptat. De-ndată ce-amfost liberi, / Ce ne văzură ochii? [...] Vasul/ Ce-l socoteam pierdut acum trei ceasuri/ E-ntreg, cu toate pînzele întinse, / Ca-n drumul lui dinţii." Ariel, mîndru, îi şopteşte lui Prospero: "Mai adineaori / Le-am rînduitpe toate"', "Mare diavol!" ("My tricksy spirit!") îi răspunde ducele, admirativ.
În multe cazuri Ariel foloseşte duhurile insulei pentru efectele sonore. în actul V, marinarii adormiţi, după furtună, de Ariel sunt dezmeticiţi de-o zarvă uriaşă: "Dormeam ca morţii, / Grămadă toţi, sub punte — cum, nu ştiu — / Cînd adineaori, zgomote ciudate, / Ba mugete, ba zăngănit de lanţuri, / Ba urlete şi ţipete grozave / Ne-au deşteptat. De-ndată ce-amfost liberi, / Ce ne văzură ochii? [...] Vasul/ Ce-l socoteam pierdut acum trei ceasuri/ E-ntreg, cu toate pînzele întinse, / Ca-n drumul lui dinţii." Ariel, mîndru, îi şopteşte lui Prospero: "Mai adineaori / Le-am rînduitpe toate"', "Mare diavol!" ("My tricksy spirit!") îi răspunde ducele, admirativ.
Acestor zgomote brutale (care, în cazul de mai sus, sunt o replică maliţioasă la zgomotele furtunii, tot iluzorie, organizată de el, un fel de sperietură glumeaţă care să-i facă pe marinari să se bucure şi mai tare de mîndra stare a corăbiei lor) Ariel le consacră toată priceperea lui, dar marea lui vocaţie regizorală se vede mai ales din alte două împrejurări.
În prima împrejurare, cuvîntarea lui justiţiară adresată vinovaţilor de neam înalt este precedată şi urmată, înainte şi după zgomotele de tunet, de o ciudată mascaradă: introduse de o "Muzică solemnă şi stranie", "intră mai multe făpturi, pregătind o masă bogată; dansează în jurul bucatelor, cu gesturi graţioase, invitîndu-i pe rege şi pe ceilalţi să mănînce, apoi pleacă". Uimiţii musafiri vor să se ospăteze, dar apare harpia cu trup de vultur şi "fîlfîie din aripi deasupra mesei întinse, şi — caprin minune — ospăţul dispare". Iar la sfîrşit, după ce dispare şi harpia (care îşi jucase rolul magistral), "însoţite de o muzică suavă, duhurile intră din nou, dansează cu fel de fel de strîmbături şi jimbături şi iau cu ele masa". Spectacolul şi audiţia pot o clipă da impresia că sunt un pur hors d'oeuvre, o fantezie arieliană gratuită.
Dar nu e deloc aşa. Rostul mascaradei este destul de complex: să întărească şi mai mult impresia de extraordinar, de straniu şi de mister a insulei (Sebastian: >yAcum cred în licorni, ba chiar în Phoenix"); să însceneze parabola frustrării celor ce credeau că au cules ori stau să culeagă roadele jindurilor lor; să-i dea lui Gonzalo impresia că i-a văzut cu ochii lui pe băştinaşii în mijlocul cărora gîndea să îşi înfăptuiască generoasa utopie pe care o expusese în prima scenă a actului II, poate mai mult ca să risipească puţin din atmosfera sumbră şi deznădăjduită â catastrofei; să-l lase pe regele Alonso să creadă, la rîndul său, că i se înfăţişează nişte "făpturi / Rostind, deşi n-au limbă, minunate / Oraţii mute", la care comentariul în aparte al lui Prospero, invizibil, şi anume: "Săvedem sfîrşitul", anunţă caracterul defel minunat al oraţiei rostite de Ariel ca harpie. O fină trăsătură de spirit din partea lui Ariel, ca autor al fantasmagoriei, este schimbarea de atitudine a acelor făpturi care, când aştern masa, îi îmbie pe naufragiaţi, cu dansuri şi "gesturi graţioase", să mănînce, iar cînd o înlătură apar dansînd grotesc şi batjocoritor, făcînd grimase, în timp ce muzica devenise între timp, în chip subtil-ironic, din "solemnă şi stranie", "suavă". Insă mîncărurile, care sunt un simbol al lăcomiei nesatisfăcufe (subiectul piesei), nu le fac ele să dispară, ci chiar Ariel în rolul lui de instanţă punitivă şi cu abilitatea sa de a inventa un nou tip de limbaj.
A doua împrejurare în care se văd înzestrările teatrale ale lui Ariel este mult mai complexă ca punere în scenă, dar mai transparentă ca semnificaţie şi ca funcţie.
El montează o adevărată piesă în piesă, o mască (masque) în sensul elisabetan al cuvîntului, acela de compoziţie dramatică mai scurtă, în versuri rimate, cu pasaje muzicale şi coregrafice, jucată de actori neprofesionişti cu un prilej festiv în lumea mare, de obicei o căsătorie, uneori chiar regească. Şi cu un astfel de prilej, logodna Mirandei cu Ferdinand, îl roagă Prospero pe Ariel să pună în scenă această piesă-mască, convocînd în vederea ei cît mai multe duhuri: "Decît un spirit lipsă / Mai bine toate-n păr."
Şi astfel, în timp ce muzica se-aude în surdină, apar, pe rînd, Iris, Ceres, Iunona şi, la sfîrşit, o ceată de nimfe şi una de secerători, care se prind în dans. în feeria aceasta mitologică sunt cuprinse şi două cîntări nupţiale, conforme cu atributele tradiţionale ale celor două divinităţi: Iunona le urează tinerilor o căsnicie onorată, spornică, mulţi urmaşi, Ceres — rodnicia pământului. Aceste producţii, destul de convenţionale, ca toată masca de altfel, sunt, nu încape îndoială, concepute de Ariel. Tot el, pe lîngă regia alegoriei, şi-a asumat rolul lui Ceres, de unde opt versuri ale partiturii acesteia, faţă de numai patru pentru Iunona, lucru nu lipsit de haz.
Cu atît mai mult cu cît, în timp ce juca rolul zeiţei belşugului, Ariel era cu gîndul la altele, la pedepsirea lui Caliban şi a asociaţilor săi: "pe cînd făceam pe Ceres, / Mă tot gîndeam să-ţi spun'l, îi mărturiseşte lui Prospero ceva mai tîrziu. Tot el, dat fiind că se celebrează unirea a doi tineri căşti, exclude cu tact din mască pe Venus şi pe Amor, ca divinităţi licenţioase, excesiv erotice (Prospero însuşi face dese aluzii la stăpînirea pasiunii) şi introduce nişte naiade astfel invocate de Iris: "Veniţi în grabă, nimfe cumpătate (temperate nymphs), / Părtaşe fiţi unei iubiri curate." Merite de netăgăduit, dar nu aici se văd adevăratele înzestrări poetic-muzicale ale acestui duh cum alţii n-au mai fost şi nu mai sunt.
Ele se vădesc în cele două cîntece cîntate, cu acompaniament instrumental, pentru Ferdinand, ale căror refrene se aud de pretutindeni, executate de duhurile auxiliare. O curiozitate — dar mai curînd o inadvertenţă a piesei (care va fi avut două redactări) — este că, pentru a-l aduce la peşteră pe tînărul prinţ, Prospero îi spune să ia "chip de nimfă-a mării, tăinuită / Privirii tuturor, văzută doar / De tine şi de mine; du-te, dar, / Şi-ntoarce-te schimbat". De ce trebuia, rămînînd nevăzut, să ia înfăţişarea unei nimfe a mării ? Iar apoi ,yAriel se întoarce în chip de naiada', nimfă a izvoarelor, nu a mării. Pentru ca, după aceea, să-i rămînă nevăzut lui Ferdinand. Fapt este că duhul, invizibil, îl duce întîi pe tînăr într-uh colţ stingher al insulei, pe ţărm, şi acolo face auzit cîntecul (singurul numit în piesă explicit "Cîntecul lui Ariel"): "Spre-auriul ţărm veniţi, / Mîinile vă-nlănţuiţi; / Vă plecaţi, vă sărutaţi, / Volurile-astîmp araţi; / Bateţi pasul binişor. / Iar voi, silfi, cîntaţi în cor. / Ascultaţi! / — HAU, HAU! / — Cîinii latră / — HAU, HAU! I - Iar cocoşul, îngîmfat, I Nu se-opeşte din cîntat / — CUCURIGUUU!"
Cîntecul se adresează spiritelor marine (aceleaşi pe care, spre sfîrşitul piesei, le invocă Prospero: "voi care, fără urme pe nisip, / Goniţi după Neptun"), îmbiate să înceapă, pe nisipul ţărmului, dansul care potoleşte apele şi să asculte, venind din depărtare, cele două refrene, intonate de alte duhuri ale insulei, de silfi, lătrat de cîini de pază şi cîntec de cocoş de curte.
Este aici o interferenţă neaşteptată de lumi, aceea a mării furtunoase, apoi alinate, şi cea a unei gospodării ţărăneşti ori păstoreşti pierdută în nevăzutul insulei. Ferdinand este sensibil doar la partea muzical-maritimă: "Ăst cîntec m-a-ntrecut, zorind spre ape, / Strunind mînia lor şi jalea mea / Cu melodia lui." Dar nu e pregătit să înţeleagă sensul sunetelor pămîntene, care par să fie gîndite de Ariel ca o aluzie la mica gospodărie încropită de Prospero pe insulă, pentru Miranda şi pentru el, şi transcrisă de spirit, transfigurînd-o, în atmosferă rurală. Acolo unde foarte curînd prinţul de Neapol va avea de cărat şi de stivuit grămezi de lemne. Cîntecul, început la ţărm, continuă pînă cînd Ferdinand, atras de el, ajunge în preajma peşterii. Apoi se întrerupe. Dar Ariel, văzîndu-l sosit, reia, de undeva de sus, cîntarea, însă cu alt cîntec, unul cu totul altul ca factură şi ca sens: "Tatăl tău e-n fund de mare, / Oasele îi sunt mărgean, / Ochii lui, mărgăritare. / Tot ce-n el e pămîntean, / Negreşit se primeneşte. / Marea-şi cere a ei vamă / Şi-n scumpeturi îl destramă. / Dangătul îlprohodeşte... / Nimfele în clopot bat — (refren: DING-DONG) / Le aud... Da! Minunat!" ("Fullfathotn five thyfather lies; / Ofhis bones are coral made; / Those are pearls that were his eyes:/ Nothing ofhim that doth fade, / But doth sufer a sea-change./ Sea-nymphs hourly ring bis knell — burthen: DING-DONG). Hark! Now I hear them - DING-DONG, beli").
Ce urmărea Ariel cîntînd aşa nu e uşor de spus. A-l întări pe Ferdinand în convingerea că tatăl său e mort pare o cruzime inutilă. Dar Ferdinand nu pare prea zdrobit şi, foarte curînd, în faţa lui Prospero şi a Mirandei, se prevalează de noua lui condiţie de rege al Neapolului. Despre cîntec spune doar, cu platitudine: "De bietul meu părinte aminteşte" şi, cu naivitate, că melodia lui struneşte nu doar valurile, ci şi jalea lui; şi, neînţelegînd mare lucru din vorbele vrăjite, crede că Miranda "E, negreşit, zeiţa / Slăvită-n aste cînturi!"
Poezia lui Ariel este mai mult pentru el însuşi, un exerciţiu poetic în sine, un avînt al imaginaţiei sale. Dangătul de clopot, funerar, el îl aude mai ales, şi tot el îl găseşte minunat. Cum minunat şi este, nu atît ca sunet, cît ca invenţie poetică: nişte nimfe ale adîncurilor fac auzit, oră de oră, dangăt de clopot pe ariile mării, stranii preotese pro-hodind un rege mort. Căzut în adînc, dar nu să putrezească şi să se destrame, ci ca să devină incoruptibil şi etern, prefăcut de ape (care alta fac cu înecaţii) într-o relicvă "rich and strânge", fastuoasă şi ciudată, nesupusă firii, cu oase de roşu coral şi ochi de perle albe, un giuvaier al mării. Cînte-cul acesta este mai sus de sfera omenescului şi a pieirii, străbate în el închipuirea cosmică a acelui duh neîngrădit şi, nu mai puţin, libertatea elementelor, ruperea lor din cătuşele constrîngerilor legiuite.
Elementele în care se întoarce, slobod, Ariel: "then to the elements / Befree", "apoi fii liber să te-ntorci în elemente" ("Te-ntorci apoi, copile, -ntr-ale tale — / Eşti liber" în traducerea consacrată, mai liberă). "My Ariel, chick", "Dragul meu Ariel, copile" (de fapt: "puiule") îi zice Prospero, luîndu-şi rămas bun. într-adevăr, lucrul acesta mai rămîne de spus: că în Ariel trăieşte forma pură a unei libertăţi care e şi a copilăriei. Nu doar pentru că multe dintre purtările
lui pe insulă sunt copilăreşti: e jucăuş, exuberant, poznaş, dornic să fie lăudat şi iubit, capricios, uituc de ce nu-i place, pradă unor bosumflări repetate dar iute trecătoare şi repede urmate de vesele avîntun, de voioase şi fermecătoare născociri şi isprăvi. Aşa arată Ariel, cuprins o vreme (atît de scurtă în faţa veşniciei sale) în viaţa unei insule himerice şi în întîmplările ei, efemere şi ele. Dar, dincolo de asta, dincolo de visul lui de a fi o mică fiinţă care zboară din floare în floare, doarme în calicii şi zboară călărind pe liliecii nopţii, se poate întrezări un Ariel în care libertatea fără ţărm şi bucuria fără ţărm iau forma, însăşi Forma, etern neostenită, a copilăriei cosmice. Acolo unde este şi va fi mereu, Ariel e, liber şi fericit, copilul lumii.
lui pe insulă sunt copilăreşti: e jucăuş, exuberant, poznaş, dornic să fie lăudat şi iubit, capricios, uituc de ce nu-i place, pradă unor bosumflări repetate dar iute trecătoare şi repede urmate de vesele avîntun, de voioase şi fermecătoare născociri şi isprăvi. Aşa arată Ariel, cuprins o vreme (atît de scurtă în faţa veşniciei sale) în viaţa unei insule himerice şi în întîmplările ei, efemere şi ele. Dar, dincolo de asta, dincolo de visul lui de a fi o mică fiinţă care zboară din floare în floare, doarme în calicii şi zboară călărind pe liliecii nopţii, se poate întrezări un Ariel în care libertatea fără ţărm şi bucuria fără ţărm iau forma, însăşi Forma, etern neostenită, a copilăriei cosmice. Acolo unde este şi va fi mereu, Ariel e, liber şi fericit, copilul lumii.
În adîncul puterii vîntului nopţii,
Unde doarme, zîmbind, copilul lumii,
Unde doarme uşor, despovărat de lume,
Copilul lumii,
Chipuri se schimbă, venind şi trecînd,
Chipuri se închină copilului lumii,
Frunze se zbat în adîncul puterii vîntului nopţii,
Clipe strălucesc fericite peste chipul acelui copil,
Vremi se petrec,
Gînduri zboară iute şi jos
Ca în preajma furtunii,
Arbori mari visează visele nopţii,
Visele lumii, crude vise,
Steleplîng şi rîdşi tac, atotştiutoare,
Veacuri trec cu marile pînze umflate de vînt,
Ochi pieritori se deschid presimţind bucuria
Copilului lumii, dormind
În adîncul puterii vîntului nopţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu