Comunitatea de iubire – instrument de cunoaștere? Desigur. Căci dacă pentru cunoașterea realității sensibile e suficientă o conștiință individuală, cunoașterea lui Dumnezeu nu e posibilă decât pentru o unitate umană colectivă, unitate realizată prin iubire. Prin urmare, iubirea creștină te poate duce la adevărul creștin, la ADEVĂR. Dar înseamnă asta mântuire? Nu. Asta nu înseamnă decât, cel mult, cunoașterea lui Dumnezeu, dar nu încă mântuirea. Pentru că mântuirea nu e numai cunoaștere; cunoașterea nefiind decât calea. O cale.
Iată, omul a avut noroc de mântuire. Dar pentru ca mântuirea aceasta să se împlinească, a trebuit ca Dumnezeu însuși să coboare între noi, ca OM, şi să ia asupra lui, miel al Domnului, păcatele lumii; adică ale noastre.
Mi se povestea acum ceva timp în urmă, că în vremea în care în Indii aborigenii luptau împotriva Englezilor, Gandhi s-a așezat pe un post de trei săptămâni. Gandhi suferea, se macera pentru cei ai lui; lua asupră-şi greșeala lor, pentru a o ispăși; ca nu cumva această greșeală să tragă în cumpănă în faţa dumnezeului puterilor şi să le hotărască înfrângerea.
Superbă şi tragică aberație panteistă, căreia dogma nașterii i se opune categoric: pentru mântuirea noastră a fost nevoie ca Dumnezeu, întrupat, să ia asupra lui păcatele noastre.
Aici stă miezul învățăturii creștine: un om nu poate mântui pe altul; mai puțin, un om nu poate sta pentru altul.
Mântuirea e de două ori un act de îndurare de sus: o dată că se face prin voia lui Dumnezeu, a doua oară pentru că se face prin intervenția activă a lui Dumnezeu (jertfa mielului).
Ajutorul aproapelui tău în acest act de mântuire este nul. Căci chiar actul de iubire pe care ţi-l oferă Cristos e un act metafizic, eficace pentru tine, pe care te iubește, nu pentru aproapele pe care îl iubești.
Desigur că părerea curentă este alta; părerea curentă vede în iubirea creștină un act de… filantropie, de altruism, de caritate. Dar asta este fals.
Asta e cea mai grosolană şi mai materialistă, mai antimetafizică, mai apuseană desfigurare a înțelesului iubirii. Căci dacă iubirea ar fi eficace pentru aproapele tău, atunci de ce a mai fost nevoie de întruparea logosului şi de jertfa lui? Pe de o parte.
Iar pe de alta, dacă iubirea este un act de finalități transiente (trecătoare, temporare), de ce măsura iubirii către aproapele îți este dată prin iubirea către tine însuţi – atunci când știut este că pentru a te mântui e nevoie să te desprinzi de tine însuţi?
Nu. Orice s-ar spune şi orice s-ar gândi, iubirea către aproapele nu e decât o terapeutica speciala privindu-te pe tine însuti. Iubește pe aproapele tău însemnând, în ultimă analiză, desfă-te de tine însuţi.
Ea e o metodă exact de același sens ca postul şi ca orice altă privațiune; toate mergând către același ţel: să ajungi a te lipsi de tine, a nu mai trăi prin tine şi în tine, – pentru ca să izbutești a trăi în Altul.
Iubirea ca şi cheag al continuității creștine? Da, există şi această funcțiune a ei.
Nici această funcțiune nu e însă metafizică, ci numai gnoseologică. Comunitatea de iubire creștină nefiind decât un instrument de cunoaștere. Aici fac, desigur, ochii mari, sau numai ridică din umeri (după gradul lor de receptivitate) filosofii noștri științifici.
Comunitatea de iubire – instrument de cunoaștere? Desigur. Căci dacă pentru cunoașterea realității sensibile e suficientă o conștiință individuală, cunoașterea lui Dumnezeu nu e posibilă decât pentru o unitate umană colectivă, unitate realizată prin iubire.
Prin urmare, iubirea creștină te poate duce la adevărul creștin, la ADEVĂR.
Dar înseamnă asta mântuire? Nu. Asta nu înseamnă decât, cel mult, cunoașterea lui Dumnezeu, dar nu încă mântuirea. Pentru că mântuirea nu e numai cunoaștere; cunoașterea nefiind decât calea. O cale.
Şi iată cum singurul element, singura cale pe care aproapele tău ţi-ar putea sta în ajutor întru mântuire – iubirea – se dovedește a fi ineficace.
Actul mântuirii este un act de graţie, de îndurare din partea lui Dumnezeu, de o parte. Iar pe de alta, un act de inițiativă individuală. Mântuirea SUB cer nu există; nu există decât mântuirea prin legătura dintre cer şi pământ.
Iar între cer şi pământ, în drama răscumpărării primului păcat, omul stă singur în faţa lui Dumnezeu.
Tot ce facem noi pentru alții, pentru noi facem; iar tot ce fac alții pentru noi, nu o fac pentru noi.
Fiecare începem de la capăt o experiență a noastră şi o luptă a noastră pentru escaladarea cerului. De la mine la aproapele meu nici o legătură, nici un ajutor, nici o tovărășie de luptă.
Suntem, fiecare, un microcosm? Se poate. Dar un microcosm închis ermetic înspre înlături, cu o singură putință de evaziune: ÎN SUS!
De aceea mă gândesc că dacă Leibniz ar fi trăit în Orient ar fi trebuit, totuși, să deschidă monadelor sale o fereastră: înspre cer.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu