― Aveam treizeci şi şase de ani când l-au ars pe rug, la Roma. Şi m-am îngrozit. De la Socrate n-a mai fost omorât un filosof cu atâta brutalitate. Arderea lui Giordano Bruno a dovedit că Inchiziţia e în stare de orice... Când m-am dus, apoi, la Roma şi am trecut prin piaţa unde fusese înălţat rugul, mi l-am închipuit cuprins de flăcări, încercând să blesteme cu limba legată... numai în biserica Sant' Onofrio de pe Gianicul, unde m-am dus să văd mormântul lui Torquato Tasso, am mai simţit un asemenea frig.
― Te obsedează, observ, toţi cei care au avut de-a face cu Inchiziţia.
― Dar Torquato Tasso n-a fost hărţuit de Inchiziţie. S-a hărţuit singur, din pricina bolii care i-a tulburat din ce în ce mai mult viaţa.
― L-ai întâlnit vreodată? Eu i-am iubit poemele.
― Nu l-am întâlnit. Am auzit, însă, multe despre el. Se pare că suferea de mania persecuţiei. Vedea numai duşmani peste tot, care voiau să-l omoare şi să-i fure manuscrisele. Se temea că va fi otrăvit şi nu se atingea de mâncare înainte de a gusta cineva din ea. Se credea spionat continuu. Într-o zi, s-ar fi repezit să înjunghie un servitor care intrase în odaia lui, socotindu-l spion, şi dacă n-ar fi sărit alţi servitori, auzind ţipete, l-ar fi ucis, se zice. Intrat într-o mănăstire, i-a acuzat şi pe călugări că urmăreau să-l otrăvească. Se simţea prizonier, făcea crize de plâns şi fugea, nu ştia singur de ce anume. Colecţiona crucifixe, trăia cu spaima că va fi denunţat Inchiziţiei, şi a sfârşit prin a se duce singur la tribunalul Inchiziţiei, unde s-a învinuit de păcate pe care nu le săvârşise.
― Şi a fost absolvit?
― Da. A rătăcit multă vreme, apoi, în căutarea unei păci pe care n-a găsit-o decât în mormânt.
― Se spune că pe mormântul său de la Roma nu lipsesc niciodată florile.
― Nici de pe mormântul lui Nero n-au lipsit florile cinci secole. Lumea îşi împarte florile între poeţi şi monştri. Când am fost la Sant' Onofrio, biserica era încuiată şi a trebuit să rog un preot să-mi deschidă. Mi-a arătat călimara de lemn a lui Torquato Tasso, masca mortuară şi coroana de lauri pe care urma s-o primească pe Capitoliu şi n-a apucat . Între zidurile reci, glasul preotului suna cavernos şi trist. Oamenilor le place să se înduioşeze de nefericirile altora, ca să se arate simţitori, dar asta se întâmplă totdeauna după moartea celor plânşi. În viaţă, Torquato Tasso a fost lăsat să se umple de păduchi.
― Nici pe Giordano Bruno nu l-ai întâlnit? Şi el a fost un rătăcitor.
― L-am văzut doar în vis, într-o noapte. Mă aflam undeva la o moară. Eram un fel de ajutor de morar. Goleam făina din saci, în timp ce afară ploua cu găleata. La un moment dat, s-a auzit o bătaie în uşă şi, în prag, a apărut un drumeţ pe mantaua căruia şiroia apa. Când am ridicat felinarul, mi-am dat seama că era el, după ochii duşi în fundul capului. M-am fâstâcit, am zis: "Nu sunt eu morarul, mă duc să-l chem", dar el se grăbea. Şi-a scuturat mantaua, şi-a tras gluga pe cap şi a ieşit.
― A murit la cincizeci şi doi de ani. Crezi că a făcut bine sacrificând ce mai avea de trăit?
― Ar fi o necuviinţă să-l judec. Puteam s-o fac, eventual, altădată. Atunci ţi-aş fi spus că în viaţa lui Giordano Bruno sunt multe lucruri ciudate. Acum, orice aş zice sună rău. Nu-mi cere să am o părere în privinţa asta. Aş fi ori nesincer, ori necuviincios. Cel mult, pot să recunosc că n-am avut ambiţiile lui.
― Adică?
― Probabil, ştii că a studiat retorica, logica şi dialectica, înainte de a intra într-o mănăstire dominicană. Se zice că era atras mai mult de studiu decât de rugăciune şi, dacă e adevărat, îl înţeleg foarte bine. Îi citea cu lăcomie pe clasici şi se proclama urmaş al lui Democrit, Epicur şi Lucreţiu.
― Tu te-ai vrut urmaş al lui Aristarc din Samos.
― Nu la lecturile sale m-am gândit când ţi-am spus că eu n-am avut ambiţiile lui. Mi-a plăcut, chiar, să aud că îşi petrecea cea mai mare parte a timpului în arhive şi biblioteci, dar blestema ziua în care devenise călugăr. Sângele său meridional îl făcea să viseze, în chilie, femei frumoase şi dezbrăcate care dansau, unduindu-şi soldurile păcătoase în faţa lui. Spre treizeci de ani, s-a hotărât să nu se mai lupte cu ispitele cărnii, a lepădat rasa de călugăr, după care s-a călugărit din nou şi, din nou, a renunţat să mai stea într-o chilie, departe de femeile care-i plăceau, se pare, cel puţin aşa pretind gurile rele, poate chiar mai mult decât filosofia. Se lăuda că prin patul lui trecuseră mai multe femei decât prin patul lui Solomon, căruia Biblia îi atribuie vreo mie. Avea o limbă ascuţită, cu care a supărat multă lume.
― Nici tu, Galilei, n-ai fost mai prejos.
― În schimb, el se credea investit cu o misiune supranaturală. Vroia să schimbe lumea şi să-i reformeze pe oameni. Eu n-am avut niciodată asemenea ambiţii Se credea un mag.
― Într-o primă fază, a retractat şi el.
― Pe urmă, a retractat retractarea. După ce a ascultat sentinţa în genunchi, a ţâşnit în picioare şi le-a strigat judecătorilor: "Teama voastră, dându~mi această pedeapsă, e mai mare decât a mea care va trebui s-o îndur". Aşezată alături de acest orgoliu sfidător, umilinţa mea pare de-a dreptul jalnică. Ea cheamă doar dispreţul, nu-i aşa?
― Nu, Galilei. Tu ai preferat să trăieşti.
― Nu m-am ferit să consimt că tot ce sper eu se leagă de partea din mine care a abjurat.
― Mă gândeam într-o zi că abjurarea ta a avut, în realitate, un tâlc mai grav decât afirmaţia că pământul se învârteşte. Inchiziţia nu şi-a dat seama de asta.
― Ce vrei să spui?
― Umilindu-te, tu le strecurai oamenilor ideea că tot ce e important se petrece aici pe pământ.
― E convingerea mea. Nu mi-o pot scoate din cap. Şi, uitându-mă la figurile inchizitorilor, mi-am dat seama că mă aştepta aceeaşi soartă ca pe Giordano Bruno. Nu, nu eram pregătit pentru asta nici la şaptezeci de ani.
― N-ai fost sfătuit de nimeni, înainte, să fugi?
― Ba da.
― Şi?
― Am refuzat. Nu vroiam să mă exilez. Şi speram să treacă primejdia. Nu mă aşteptam să îndrăznească o înfruntare publică.
― Aveau nevoie de ea. Lucrurile merseseră prea departe. Circulau şoapte că Inchiziţia se temea să se atingă de tine. Asta ameninţa mitul atotputerniciei ei.
Fragment din volumul lui Octavian Paler – "Apărarea lui Galilei", apărut la în versiune nouă, în 1997, la Editura Albatros.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu