Sfântul Bonaventura: Despre reducerea artelor la teologie (fragment)

Dacă zăbovim asupra realizării <operei>, vom observa că opera artificială porneşte de la un artizan, în mintea căruia e prezentă o asemănare mediatoare. Cu ajutorul ei, artizanul desăvârşeşte în minte înainte să realizeze şi după aceea realizează aşa cum a hotărât.

Însă artizanul realizează o operă exterioară atât de asemănătoare modelului interior pe cât îi stă în putinţă s-o facă. Iar dacă el ar putea realiza o asemenea operă încât ea să îl iubească şi să îl cunoască, el ar face-o negreşit; iar dacă acea operă şi-ar cunoaşte propriul artizan, aceasta s-ar datora asemănării mediatoare, potrivit căreia a ieşit din mâinile artizanului.

Şi, dacă ar avea întunecaţi ochii cunoaşterii astfel încât să nu se poată înălţa dincolo de sine, ar fi necesar, în acest caz, pentru ca opera să fie condusă către cunoaşterea artizanului ei, ca asemănarea prin care s-a realizat opera să coboare până la acea natură care ar putea fi înţeleasă şi cunoscută de către această <operă>.

Astfel, înţelege că nici o creatură nu a provenit de la Artizanul Suprem decât prin Cuvântul etern "prin care le-a orânduit pe toate" şi prin care a plămădit nu doar creaturi înzestrate cu raţiunea urmelor, ci şi cu raţiunea imaginii, ca să i se poată asemăna <Artizanului> prin cunoaştere şi iubire.

Şi pentru că prin păcat creatura raţională şi-a închis ochiul faţă de contemplaţie, a trebuit în chip potrivit ca eternul şi nevăzutul să se facă vizibile şi să se întrupeze ca să ne readucă la Tatăl. Iată ce se spune în capitolul 14 din Ioan: "Nimeni nu ajunge la Tatăl decât prin mine" şi în capitolul 11 din Matei: "Pe Tatăl nu l-a văzut nimeni, decât Fiul şi cel căruia Fiul a vrut să i-l descopere". De aceea se spune "Cuvântul s-a făcut trup".

Cercetând aşadar iluminarea artei mecanice în raport cu realizarea operei, vom contempla Cuvântul născut şi întrupat, adică Divinitatea, umanitatea şi puritatea întregii credinţe.

Dacă însă avem în vedere opera, vom vorbi despre conduita vieţii. Căci fiecare artizan vrea să realizeze o operă frumoasă, utilă şi solidă; o operă este îndrăgită şi recunoscută dacă îndeplineşte cele trei condiţii. Alături de cele trei, e necesar să se deosebească trei aspecte în conduita vieţii şi anume "a şti, a vrea şi a făptui în mod constant sau perseverent". Ştiinţa face opera frumoasă, voinţa o face utilă, iar perseverenţa solidă. Cea dintâi acţionează în latura raţională, a doua în cea concupiscentă, iar a treia în cea irascibilă.

Dacă ne ocupăm de utilitatea lucrării, vom descoperi unirea sufletului cu Dumnezeu. Căci fiecare artizan, care produce o operă oarecare, o face fie pentru ca, datorită ei, să fie lăudat, fie ca, prin ea, să realizeze sau să câştige ceva pentru sine, fie ca să se desfete prin ea, potrivit celor trei lucruri, ce sunt prezente în cele ce pot fi dorite, adică binele onest, folositor şi plăcut.

Graţie acestora trei, Dumnezeu a creat sufletul raţional pentru ca acesta să îl slăvească, să îi slujească, să se desfete şi să-şi găsească liniştea în Domnul. Iar acestea se împlinesc prin iubire în care cel ce rămâne, în Domnul rămâne şi Dumnezeu în el, astfel că se naşte aici o minunată unire şi din ea o minunată desfătare deoarece, după cum se spune în Proverbe, "desfătările mele le împart cu fiii oamenilor".

Iată cum iluminarea artei mecanice este calea spre iluminarea Sfintei Scripturi şi nu există nimic în ea care să nu predice adevărata înţelepciune. De aceea, Sfânta Scriptură se foloseşte adesea şi pe drept de astfel de asemănări.

De-a lungul acestei căi trebuie ajuns la iluminarea filosofiei raţionale al cărei principal obiectiv este discursul, în cadrul său, trebuie avute în vedere trei aspecte, potrivit unei cercetări triple a discursului, adică în raport cu vorbitorul, sub raportul exprimării şi în raport cu cel care ascultă sau cu destinaţia <exprimării>.

Dacă cercetăm discursul cu atenţia îndreptată spre vorbitor, observăm astfel că fiecare discurs dă semnificaţie conceptului minţii, iar acel concept interior reprezintă cuvântul minţii şi rodul ei care este cunoscut celui care concepe46. însă, ca să devină cunoscut celui care îl ascultă, <conceptul interior> îmbracă forma vocii, iar cuvântul inteligibil devine sensibil, graţie acelui veşmânt mediator, se face auzit în afară şi apoi este preluat în urechea inimii celui care ascultă, deşi nu pleacă din mintea celui care vorbeşte.

Alături de aceasta, descoperim în Cuvântul etern că Tatăl s-a născut pe Sine zămislindu-se în chip etern potrivit acelui verset din cartea a 8-a Proverbelor: "adâncurile nu existau încă şi Eu deja mă născusem".

Însă, ca să se poată face cunoscut omului înzestrat cu simţuri, Dumnezeu a îmbrăcat haina trupului şi "Cuvântul s-a făcut trup şi a sălăşluit în noi" şi totuşi a rămas "în sânul Tatălui".

Dacă însă ne vom ocupa de discurs în raport cu el însuşi, vom afla în el conduita vieţii. Căci la desăvârşirea discursului concurează în mod necesar acestea trei şi anume concordanţa, adevărul şi ornamentul.

Alături de cele trei, fiecare faptă a noastră trebuie să aibă o măsură, o formă şi o ordine, astfel încât să fie proporţională prin temperanţă în opera exterioară, frumoasă prin puritate în afectivitate, ordonată şi împodobită prin rectitudinea în urmărirea scopului. Căci atunci se trăieşte drept şi ordonat când scopul este drept, afectarea pură şi lucrarea moderată.

Dacă cercetăm discursul în raport cu scopul său, atunci vorbim despre exprimare, instruire şi impresionare. Însă nu se poate exprima niciodată ceva decât printr-o specie mediatoare, nu se instruieşte decât printr-o lumină mediatoare argumentativă, nu se impresionează decât printr-o forţă mediatoare. Se ştie că aceasta nu se realizează decât printr-o specie, o lumină şi o forţă intrinseci contopite cu sufletul în interior. De aceea, Augustin conchide că doar acela este un adevărat doctor care poate să imprime o specie, să răspândească o lumină şi să aducă virtute în inima ascultătorului. Iar de aici reiese că "are catedră în cer cel ce îşi instruieşte în sine inima".

Prin urmare, aşa cum nimic nu poate fi cunoscut perfect prin discurs decât cu sprijinul forţei mediatoare, a luminii şi a speciei sufletului unit, astfel în privinţa faptului că sufletul e instruit spre cunoaşterea lui Dumnezeu prin rostirea sa interioară, e necesar ca "sufletul să se alăture celui care este strălucirea gloriei şi întruchiparea esenţei sale, stăpânindu-le pe toate prin cuvântul virtuţii sale".

De aici se vede cât de minunată este această contemplare prin care Augustin ne conduce în multe lucrări spre înţelepciunea divină.

În acest fel trebuie să se ajungă la iluminarea filosofiei naturale al cărei principal scop se leagă de raţiunile formale din materie, suflet şi din înţelepciunea divină. Pe acestea suntem în măsură să le cercetăm în trei chipuri, adică după habitudinea proporţiei, efectul cauzalităţii şi mediul unirii, iar potrivit celor trei, urmează să fie găsite trei premise.

Dacă le tratăm după raportul proporţiei, vom vedea în ele Cuvântul etern şi Cuvântul întrupat. Raţiunile intelectuale şi abstracte sunt ca nişte mediatori între <raţiunile> seminale şi cele ideale. Însă raţiunile seminale nu se pot afla în materie, fără să aibă loc în ea o generare şi o producere a formei.

Similar, <nu se află> nici raţiuni intelectuale în suflet, fără să existe o generare a cuvântului în minte, aşadar nici raţiuni ideale în Dumnezeu fără să existe o producere a Cuvântului de la Tatăl, potrivit dreptei proporţii. Căci aceasta ţine măreţie, iar dacă ea i se potriveşte creaturii, cu mult mai îndreptăţit poate fi atribuită creatorului. De aceea a spus Augustin că Fiul lui Dumnezeu este "modelul Tatălui".

De asemenea, înclinaţia prezentă în materie e orientată spre raţiunile intelectuale ca să nu se poată produce în nici un chip o generare, dacă sufletul raţional nu se uneşte cu materia corporală.

Printr-o judecată asemănătoare se poate susţine că perfecţiunea deplină şi supremă nu poate exista în lume dacă nu se contopesc, în unitatea unei persoane, o natură în care sunt prezente raţiunile seminale, o natură în care există raţiuni intelectuale şi una în care se află raţiuni ideale, ceea ce s-a împlinit prin întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Aşadar, întreaga filosofie naturală predică prin habitudinea proporţiei Cuvântul născut şi întrupat al lui Dumnezeu, pentru ca acesta să fie "alfa şi omega", adică născut la început şi înaintea vremurilor, dar întrupat la sfârşitul veacurilor.

Dacă însă cercetăm aceste raţiuni potrivit efectului cauzalităţii, ne vom opri asupra conduitei vieţii, deoarece generarea nu se poate realiza în materia generabilă şi coruptibilă potrivit raţiunilor seminale, decât cu sprijinul corpurilor supracereşti, care sunt în afara generării şi coruperii, adică soarele, luna şi stelele.

Astfel, sufletul nu ar putea săvârşi fapte vii, dacă nu ar primi de la soare, adică de la Christos, ajutorul luminii pline de graţie şi dacă nu ar căuta ocrotirea lunii, adică a Fecioarei Măria, mama lui Cristos şi dacă n-ar urma pildele celorlalţi sfinţi. Din reunirea lor se naşte în suflet o lucrare vie şi desăvârşită. De aceea, conduita vieţii depinde de cele trei.

Dacă ne ocupăm de aceste raţiuni potrivit mediului unirii, vom înţelege în ce fel se realizează unirea sufletului cu Dumnezeu. Căci natura corporală a sufletului nu se poate uni decât printr-o umoare mediatoare, un spirit mediator şi o căldură mediatoare, care pregătesc trupul ca să poată primi viaţă de la suflet.

Potrivit acestui fapt se înţelege că Dumnezeu nu dă viaţă sufletului şi nu se uneşte cu el, dacă nu se spală în lacrimi în geamătul căinţei şi al smereniei, dacă nu devine spiritual prin dispreţul celor pământeşti şi dacă nu se înflăcărează în năzuinţa împărăţiei cereşti şi a lui Dumnezeu cel iubit.

Iată cum se ascunde în filosofia naturală înţelepciunea divină.