Viaţa bate Utopia – Thomas Morus

Thomas Morus (More) s-a născut la Londra în anul 1478. Tatăl său, John More, făcea parte dintr-o familie de orăşeni înstăriţi şi, pe când Thomas era încă copil, a fost judecător la Curtea supremă regală. Thomas Morus şi-a făcut studiile în condiţii excelente. De mic a fost dat la colegiul Sf. Anton din Londra, unde a învăţat bine limba latină. 

La vârsta de 13 ani, datorită legăturilor tatălui său, a ajuns în casa cardinalului Morton, episcop de Canterbury, bărbat instruit, cunoscut om de stat, care o vreme a ocupat chiar postul de lord-cancelar. Morus l-a îndrăgit foarte mult pe cardinal şi toată viaţa şi-a adus aminte de timpul pe care l-a petrecut în casa acestuia. 

În 1492, Morus s-a înscris la Universitatea din Oxford şi aici, nu numai că a atras în curând atenţia datorită strălucitelor sale aptitudini, dar a şi devenit prieten, de la egal la egal, cu profesorii săi: Collet, Grocyn şi Linacre. Aceştia formau un cerc de umanişti – adversari ai teologiei scolastice medievale, care situau pe primul plan studierea personalităţii umane şi a însuşirilor omului. 

În timpul petrecut la Oxford, Morus s-a pasionat pentru operele umanistului italian Pico della Mirandola (1462-l494). El a tradus în limba engleză biografia acestuia, precum şi lucrarea sa Douăsprezece spade, despre cele douăsprezece reguli de viaţă. Morus avea afinitate cu concepţiile lui Pico asupra bisericii, cu tendinţa lui de a "purifica" învăţătura creştină. 

Dar tatăl lui Morus voia să facă din el un jurist şi nu era de acord cu pasiunea sa pentru limbile şi literatura antică. În 1494 l-a silit pe Thomas să părăsească Universitatea din Oxford şi să se apuce de studiul dreptului.

Morus a studiat bine dreptul englez, sub îndrumarea unor jurişti, cu experienţă atât teoretică cât şi practică, ceea ce l-a ajutat să-şi câştige repede faima de excelent avocat. El n-a renunţat însă la studiul clasicilor, perfecţionându-şi cunoştinţele atât de limba latină, cât şi cele de greacă. De asemenea a continuat şi încercările literare începute încă la Oxford. 

Morus l-a cunoscut pe Erasmus din Rotterdam în anul 1497, în timpul primei călătorii în Anglia a acestui celebru umanist. Morus şi Erasmus s-au întâlnit la un banchet dat de lordul-primar şi timp de câteva ore ei şi-au stârnit reciproc admiraţia prin spirit şi inventivitate, în cele din urmă Erasmus nu s-a mai putut stăpâni şi a exclamat: "Tu eşti sau Morus, sau nimeni!" (Aut tu es Morus, aut nullus), la care Morus a răspuns pe loc: "Tu eşti sau Erasmus, sau diavolul!" (Aut tu es Erasmus, aut diabolus). 

Prietenia cu Erasmus l-a apropiat pe Morus şi mai mult de umanişti şi el a devenit membru activ al cercului lui Erasmus, care în 1498 a devenit titularul catedrei de limba greacă a Universităţii din Oxford. Mai târziu, în 1509, în casa lui Morus şi sub influenţa acestuia şi-a scris Erasmus celebra sa lucrare, Elogiul Nebuniei. 
 

Asemenea lui Rafael Hythlodeus, eroul din Utopia, Morus îi prefera pe autorii greci celor latini. El îl preţuia şi îl studia în mod deosebit pe Platon. După cum arată Erasmus, încă din tinereţe Morus era pasionat de ideile "comuniste" ale lui Platon. în Utopia se vede clar că Morus a studiat Republica lui Platon. El cunoştea de asemenea bine operele lui Lucian, care-i plăceau foarte mult. 

Ca majoritatea umaniştilor din epoca sa, Morus n-a putut să se elibereze total de concepţia religioasă despre lume. El a studiat serios lucrările lui Augustin şi pentru o vreme a intrat într-o mănăstire a carthusienilor.

Călugăria l-a atras pe Morus prin posibilitatea de a se consacra cu totul ştiinţei, dar modul de viaţă al călugărilor, atunci când l-a cunoscut îndeaproape, l-a făcut să se reîntoarcă în lumea laică, refuzând să se mai tundă călugăr. 

Ca avocat, Thomas Morus şi-a câştigat în câţiva ani o mare faimă la Londra prin spiritul său de dreptate şi prin felul cum îi apăra pe cei năpăstuiţi, în 1504, când împlinise 26 de ani, a fost ales în Parlament.

Aici el şi-a câştigat o popularitate şi mai mare şi totodată a stârnit ura regelui Henric VII prin discursul său împotriva subvenţiilor pe care acesta le cerea cu prilejul căsătoriei fiicei sale şi al ridicării la rangul de cavaler a fiului său, care, de altfel, era mort la acea dată. Subvenţia a fost redusă de parlament şi pentru aceasta regele s-a răzbunat pe Morus poruncind ca tatăl lui să fie întemniţat în Tower (Turnul Londrei) şi amendat cu o sumă importantă, căci persoana lui Thomas Morus fiind inviolabilă, el nu-l putea aresta; şi apoi Morus nu poseda o avere prea mare. 

După aceasta, Morus a socotit cu cale să se îndepărteze de activitatea politică, a revenit la avocatură şi a început din nou să studieze ştiinţele umaniste şi ale naturii; s-a perfecţionat în matematică şi astronomie şi s-a ocupat de muzică. 

În 1505, Morus a cunoscut familia scoţianului John Colt, cu care s-a împrietenit. El nutrea o afecţiune pentru cea de-a doua fiică a acestuia, dar nevrând s-o jignească pe cea mai mare, s-a căsătorit cu ea. De pe urma acestei căsătorii a avut patru copii: trei fiice şi un fiu. 

Morus a fost un admirabil tată de familie şi-şi iubea foarte mult copiii, mai cu seamă pe fiica cea mare, Margaret, căreia i-a dat o instrucţiune temeinică. Ea cunoştea perfect limbile vechi şi şi-a câştigat chiar renumele de savantă. Soţul ei, William Roper, a fost primul biograf al lui Morus. 

Morus a înfăptuit în familia sa ideea egalităţii femeii, pe care a dezvoltat-o în Utopia. În anul 1511 soţia lui Morus a murit şi el s-a căsătorit pentru a doua oară cu Alice Middleton, o văduvă care trecuse de prima tinereţe. 

În 1509, murind Henric VII, Morus a considerat posibil să reintre în viaţa publică. El a fost ales judecător la Lincoln Inn, iar în 1510 a devenit ajutor al şerifului oraşului Londra, îşi câştigase până atunci toată încrederea concetăţenilor şi negustorii englezi au obţinut în două rânduri de la rege ca el să fie trimis în Ţările de Jos şi la Calais pentru a rezolva nişte litigii cu negustorii de acolo. 

În timpul uneia dintre aceste misiuni, în 1516, Morus a început să scrie în Flandra Utopia. Istoria acestei călătorii formează cadrul cărţii. 

Utopia - cuvânt alcătuit din cuvintele greceşti ού – negaţie şi τοπός - loc, adică loc inexistent. Ulterior acest cuvânt a devenit un substantiv comun. Iniţial Utopia a fost intitulată de Morus Nusqama (de la cuvântul latinesc nusquam - "nicăieri"). Pentru prima oară titlul de Utopia apare în scrisoarea din 12 noiembrie 1516 către Erasmus Heldenhauer.

Utopia a devenit foarte repede extrem de cunoscută şi a adus autorului ei o glorie binemeritată, în cursul secolelor XVI-XVII ea a apărut în numeroase ediţii şi a fost tradusă în diferite limbi europene. Deşi înainte Morus scrisese în limba engleză, iar una din lucrările sale – Istoria regelui Richard III (1513) – devenise faimoasă şi constituise baza uneia din cronicile dramatice ale lui Shakespeare. 

Utopia va fi scrisă în limba latină, pe atunci limba ştiinţifică internaţională. Latina lui Morus o întrece pe aceea a majorităţii contemporanilor săi, deşi nu se distinge prin uşurinţa şi eleganţa stilului lui Erasmus din Rotterdam.

Renumele lui Morus ca om de ştiinţă şi ecouri ale activităţii lui practice încununate de succes au ajuns până la rege şi acesta a vrut să-şi apropie pe acest om remarcabil. 

În 1518 Morus a fost numit raportor la petiţiile pe care le primea regele şi membru al consiliului secret. începând să avanseze repede pe tărâmul activităţii de stat. în 1521 a fost numit trezorier şi ridicat la rangul de cavaler. 

În acest timp Morus avea o mare influenţă la curtea regală. Regele stătea mereu de vorbă cu el, îl poftea la mese neoficiale, studiau împreună astronomia şi matematica. Dar aceste invitaţii nu-i făceau lui Morus nici un fel de plăcere, în 1523, la propunerea lordului-cancelar Wolsey, dar de fapt numit de curte, Morus a fost ales speaker (preşedinte al Camerei Comunelor). 

În 1525 Morus a fost numit cancelar al ducatului Lancaster, iar în 1529 i-a succedat lui Wolsey în funcţia de lord-cancelar al Angliei, devenind primul om din stat, după rege. Era întâia oară când un om originar din mediul burghez ajungea cancelar. 

Dar succesul nu l-a ameţit pe Morus. El a rămas un om simplu, modest şi accesibil aşa cum îl caracterizează Erasmus. Bătrânul său tată continua să lucreze la curtea regală de justiţie, în fiecare dimineaţă, înainte de a începe ziua de lucru, cancelarul venea la tatăl său, îngenunchea în faţa lui şi îi cerea binecuvântarea.

Morus era destul de perspicace ca să-şi dea seama cât de şubredă era situaţia lui. Într-o zi, după ce regele, care a venit singur la el, l-a îmbrăţişat şi s-a plimbat cu el prin grădină, Morus i-a spus ginerelui său că regele i-ar sacrifica fără să stea pe gânduri capul, dacă cu acest preţ ar putea dobândi cine ştie ce castel neînsemnat din Franţa, cu care purta pe atunci un război. 

În discursul de răspuns la tradiţionalele felicitări solemne cu prilejul instalării sale ca lord-cancelar, Morus a spus că se aşteaptă mai mult la muncă grea şi primejdii decât la onoare, şi ştie că-l ameninţă căderea, care va fi cu atât mai zdrobitoare, cu cât va fi de la o înălţime mai mare. 

În tot timpul activităţii sale publice, Morus şi-a păstrat totala independenţă şi nu a acceptat nici un compromis. În 1528 era să fie surghiunit în mod onorabil, ca ambasador în Spania, pentru că nu s-a situat de partea regelui atunci când s-a votat în parlament bugetul statului. De data aceasta dizgraţia a fost de scurtă durată, dar după câţiva ani Morus a plătit pentru toate. 

Conflictul s-a produs pe baza politicii religioase. Morus era adept al menţinerii puterii papale, deşi în lucrările sale pe teme religioase se pronunţase pentru îngrădirea ei de către o adunare a reprezentanţilor întregii Biserici. De asemenea, acest lucru nu l-a împiedicat câtuşi de puţin să-şi bată joc de superstiţiile şi de ignoranţa călugărilor necinstiţi, ca şi de mărginirea teologilor scolastici. 

Morus n-a avut simpatii pentru reforma lui Luther, din 1517. În apărarea papei, ca adversar hotărât al Reformei, s-a ridicat şi regele Henric VIII, care a publicat în 1521 o carte întreagă împotriva lui Luther, încredinţându-i lui Morus redactarea ei. Luther a răspuns printr-un articol în care îl numea pe Henric "dovleac de măgar grosolan şi prost" şi "bufon stupid care nu înţelege ce înseamnă credinţa". 

În 1523 a fost publicată lucrarea Răspunsul lui Thomas Morus la batjocurile pe care Martin Luther le revarsă asupra regelui Angliei, Henric VIII, plină de atacuri personale împotriva "beţivului şi ignorantului Luther".

Dar, după câţiva ani, certându-se cu papa, regele Henric VIII şi-a schimbat atitudinea faţă de reformă. Cearta a fost declanşată de refuzul Papei, ajuns în totală dependenţă faţă de regele Spaniei, Carol V, de a aproba divorţul între Henric VIII şi principesa spaniolă Ecaterina. Henric voia să divorţeze ca să se căsătorească cu frumoasa doamnă de onoare Anna Boleyn. Adevărata cauză însă era mai profundă: căsătoria dinastică cu casa domnitoare spaniolă îşi pierduse rostul în acest moment, iar ruptura cu papa şi desprinderea bisericii engleze permiteau să se pună mâna pe bogăţiile mănăstirilor catolice, care stăpâneau în Anglia valori uriaşe şi întinse suprafeţe de pământ. 

În ochii lui Morus această reformă nu era cu nimic mai bună decât cea a lui Luther. În 1532, el a demisionat chiar în momentul în care regele avea o deosebită nevoie de sprijinul său. Morus s-a reîntors la viaţa particulară, dar aceasta nu l-a putut salva de răzbunarea regelui, care începuse să-l urască şi mai mult când Morus a refuzat să asiste la încoronarea Annei Boleyn.

S-au făcut încercări de a-l acuza pe Morus de trădare de stat, amestecându-l în procesul călugăriţei Elisabeth Barton, care prorocise moartea regelui în cazul când se va căsători cu Anna Boleyn. Dar acuzaţia a fost prea puţin întemeiată şi Morus a fost achitat. Când fiica sa şi-a exprimat bucuria în legătura cu aceasta, el i-a spus: "A amâna un proces nu înseamnă a-l închide". 

În 1533, Henric VIII a obţinut ca Parlamentul să voteze o lege în baza căreia el era proclamat şef al bisericii engleze. În afară de aceasta, a fost recunoscută ca valabilă cea de-a doua căsătorie a regelui, iar fiica Annei (viitoarea regină Elisabeta) a fost proclamată moştenitoare legitimă a tronului Angliei. 

Toate personalităţile de seamă din stat, inclusiv Thomas Morus. au fost obligate să depună jurământ regelui ca şef al bisericii. Morus a refuzat să facă acest lucru şi a fost întemniţat la Tower, unde a stat mai mult de un an. El a refuzat să spună care sunt motivele împotrivirii sale.

La procesul judecat de o comisie specială la 1 iulie 1535, a fost adus împotriva lui un martor mincinos pe nume Rich, care fusese anume lăsat în aceeaşi celulă cu el. Morus s-a apărat cu multă demnitate, dar a fost totuşi declarat vinovat. 

Sentinţa spunea: "Să fie dus înapoi la Tower, iar de acolo târât pe jos prin tot City, până la Tyburn, apoi spânzurat în aşa fel încât să se chinuiască, gata-gata sa-şi dea sufletul, dar să fie scos din laţ înainte de a muri, să i se taie organele sexuale, să i se spintece burta, să i se smulgă şi ardă măruntaiele. Apoi, să fie tăiat în patru bucăţi şi cele patru părţi ale corpului să fie bătute în cuie deasupra celor patru porţi din City, iar capul să fie expus pe podul Londrei". 

Regele a înlocuit această pedeapsă prin simpla decapitare. Când a aflat acest lucru, Merus a spus: "Izbăveşte, Doamne, pe prietenii mei de asemenea favoare!".

Thomas Morus a fost executat la 7 iulie 1535. El şi-a încheiat viaţa în mod curajos, glumind. Nu i s-a dat voie să vorbească poporului pentru ultima oară. 

Şi-a luat rămas bun de la familie, şi-a legat singur o batistă la ochi şi a spus călăului: ''Am gâtul scurt, aşa că ocheşte bine, să nu te faci de râs". Capul lui Morus a fost expus pe podul Londrei. 

Regele a continuat să prigonească familia lui Morus. Soţia lui a fost alungată din casă şi lăsată fără mijloace de existenţă. Fiul său a fost întemniţat câtva timp la Tower. 

În 1886, biserica catolică, căutând să-şi întărească prestigiul prin includerea în categoria martirilor credinţei a eminentului reprezentant al umanismului, l-a canonizat pe Thomas Morus. 

În 1935, la patru sute de ani de la moartea sa, Morus a fost canonizat de Biserica Catolică, prin papa Pius al XI-lea, şi a fost apoi declarat protectorul politicienilor şi oamenilor de stat, de către papa Ioan Paul al II-lea.

Morus a fost canonizat şi de Biserica Anglicană în anul 1980.