Aţi văzut vreodată cum se construieşte o casă? Eu am văzut atâtea, aici la Richieri. Şi m-am gândit:
"Ia uită-te la om, ce e în stare să facă! Distruge muntele, scoate din el pietre, le finisează, le pune unele peste altele şi, cum necum, ceea ce era înainte o bucată de munte a devenit o casă."
"Eu, spune muntele, sunt munte şi nu mă mişc din loc."
Nu te mişti, dragul meu? Uită-te la carele trase de boi. Sunt pline de tine, de pietrele tale. Te duc în căruţă, dragul meu! Crezi că o să rămâi acolo? Jumătate din tine se află deja la două mile depărtare, în câmpie. Unde? Oare nu te vezi în casele de acolo? Una galbenă, una roşie, una albă, cu două, trei sau patru etaje.
Şi fagii, nucii, brazii tăi?
Uite-i aici, la mine acasă. Vezi ce frumos i-am lucrat? Cine i-ar mai recunoaşte în scaunele şi dulapurile astea?
Tu, munte, eşti mult mai mare decât omul; şi tu, fagule, şi tu, nucule, şi tu, bradule. Omul e un animăluţ mic, e adevărat, dar are el ceva ce voi nu aveţi.
Să stea mereu în picioare, adică drept, doar pe două labe, obosea. Să se întindă pe pământ, ca celelalte animale, îi era incomod şi se rănea, mai ales că, pierzându-şi blana, pielea, ei, pielea i-a devenit mai fină. A văzut atunci copacul şi s-a gândit că ar putea face din el ceva pe care să stea mai comod.
Apoi şi-a dat seama că nu era comod nici lemnul gol, şi a pus ceva pe el: a jupuit animalele peste care era stăpân, pe altele le-a tuns, şi a învelit lemnul cu blană, iar între lemn şi blană a băgat lâna. Şi s-a aşezat deasupra, fericit:
"A, ce bine se stă aşa!"
Sticletele cântă în colivia lui, agăţată de galerie, între perdele. Simte oare că se apropie primăvara? Vai, poate simte şi el fosta ramură de nuc, din care este făcut scaunul meu şi care scârţâie acum la cântecul lui.
Poate că se înţeleg între ei, prin cântec şi scârţâit, pasărea prizonieră şi nucul devenit scaun.
Fragment din volumul "Unul, nici unul si o suta de mii" de Luigi Pirandello – Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu