Ah, să nu mai ai conştiinţa că exişti, ca o piatră, ca o plantă! Să nu-ţi mai aminteşti nici măcar numele! Întins pe iarbă, cu mâinile sub cap, să priveşti, sub cerul albastru, norii albi şi strălucitori ca nişte pânze umflate de soare, să auzi vântul care unduieşte sus, printre castanii pădurii, ca valurile mării.
Nori şi vânt.
Ce-ai spus? Vai, vai. Nori? Vânt? Şi nu ţi se pare că asta-i tot: să percepi şi să recunoşti că pânzele luminoase ce străbat imensitatea albastră şi vidă sunt nori? Oare norul ştie că există? Nu-l văd nici copacul, nici piatra, care se ignoră şi pe ei înşişi; şi sunt singuri.
Percepând şi recunoscând norul, dragii mei, voi puteţi să vă gândiţi şi la povestea apei (de ce nu?) care devine nor, pentru a redeveni apă. Frumos lucru, da. Şi e de ajuns, ca să vă explice asta, un biet profesoraş de fizică. Dar să vă explice cauza cauzelor?
Fragment din volumul "Unul, nici unul si o suta de mii" de Luigi Pirandello – Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu