Atunci când voinţa, care este un bine mijlociu, atunci când se uneşte cu binele etern şi devine una cu el, nu la propriu, aşa cum se întâmplă cu acel adevăr despre care am vorbit pe larg, şi despre care am afirmat că nimic nu este demn de el, omul atinge o viaţă fericită; şi însăşi acea viaţă fericită, adică acea stare de spirit ce se uneşte cu binele etern, reprezintă binele propriu şi cel dintâi bine al omului. în el se află chiar toate virtuţile, cele de care nimeni nu se poate folosi rău.
Dar trebuie să se înţeleagă îndeajuns că aceste bunuri, deşi însemnate şi cele dintâi din om, nu sunt comune tuturor, ci sunt proprii fiecărui om în parte, întrucât, prin adevăr şi prin înţelepciune, care sunt comune tuturor, toţi devin înţelepţi şi fericiţi, în momentul în care se unesc cu ea.
Însă un om nu devine fericit prin fericirea unui alt om, deoarece, chiar şi atunci când unul îl imită pe altul ca să fie şi el asemenea lui, el doreşte cu ardoare să devină fericit, şi chiar în acel moment în care îl vede pe acela că a devenit, vrea şi el să fie unit prin participare la acel adevăr imuabil şi comun.
Şi nimeni nu devine chibzuit prin chibzuinţă altuia, ori viteaz prin vitejia altuia, ori cumpătat prin cumpătarea altuia, sau drept prin spiritul de dreptate al altuia, ci fiecare devine astfel (pe cont propriu), adaptându-și spiritul său la acele legi imuabile şi la acele lumini ale virtuţilor, pe care (toţi cei înţelepţi şi fericiţi) le trăiesc într-un mod nestricăcios întru acelaşi adevăr şi aceeaşi înţelepciune comună, la care şi el a aderat şi şi-a fixat spiritul asupra celui pe care, deja înzestrat cu aceste virtuţi, şi-a propus el să-l imite.
Prin urmare voinţa, unindu-se cu binele comun şi imuabil, caută să obţină primele şi marile bunuri ale omului, ea însăşi nefiind însă decât un bun intermediar.
Dar voinţa care s-a abătut de la binele imuabil şi comun, şi s-a îndreptat spre propriul ei bine, fie înspre unul exterior, fie înspre unul inferior, cade în păcat.
Ea se îndreaptă spre binele propriu, când vrea să fie subordonată propriei puteri; înspre un bine exterior, când se străduieşte să cunoască lucrurile proprii altora sau pe cele care nu se referă la sine; înspre un bine inferior, când iubeşte plăcerile trupului.
În felul acesta omul, devenit trufaş, indiscret şi dezmăţat, este acaparat de un alt gen de viaţă, una care, în comparaţie cu viaţa superioară, nu-i altceva decât moarte; totuşi şi aceasta este reglementată cu ajutorul Providenţei Divine, care le aşează pe toate la locurile cuvenite, şi-i dă fiecăruia ceea ce-i aparţine, în funcţie de merite.
Aşa se face că nici cele bune, care sunt dorite cu ardoare şi de către cei păcătoşi, nu sunt întru totul rele, dar nici voinţa liberă însăşi, despre care am aflat că trebuie inclusă printre bunurile de mijloc; ci răul este abaterea acesteia de la binele neschimbător, şi revenirea la bunurile schimbătoare; şi, întrucât nici această abatere şi nici această întoarcere nu reprezintă constrângeri, ci sunt acte voluntare, pedeapsa nefericirii care le urmează este cuvenită şi dreaptă.
Fragment din volumul Sfântul Augustin – "De Libero Arbitrio", apărut în România la Editura Humanitas, în anul 2004.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu