Montesquieu: Scrisoarea XXIV

Rica lui Ibben la Smirna.

Suntem la Paris de o lună şi am fost într-o continuă agitaţie. Îţi trebuie multă bătaie de cap până ce te vezi instalat într-o casă, să-i găseşti pe oamenii de care ai nevoie şi să-ţi procuri lucrurile necesare care îţi lipsesc toate o dată. Persanele au patru văluri.

Parisul e mare cât Ispahanul. Casele sunt atât de înalte încât ţi-ar veni să juri că locuiesc în ele numai astrologi. Îţi închipui că un oraş construit în aer, care are şase sau şapte case unele peste altele, este extrem de populat şi că atunci când toată lumea coboară în stradă se produce o învălmăşeală groaznică.

Poate n-ai să mă crezi, dar de o lună de zile de când sunt aici n-am văzut pe nimeni umblând ca oamenii. Nu există pe lume oameni care să-şi folosească mai bine membrele decât francezii: aleargă, zboară. Trăsurile din Asia, cu mersul lor încet ca şi pasul măsurat al cămilelor, i-ar face să leşine.

Eu care nu-s făcut pentru acest fel de viaţă şi care umblu adesea fără să-mi ies din pas mă înfurii uneori ca un creştin; căci, hai să zicem, mă las stropit din creştet până în tălpi, dar nu pot ierta înghiontelile ce le înghit regulat. Cel ce vine după mine şi mi-o ia înainte mă dă de-o parte.

Un altul din faţă mă împinge pe locul de unde mă înghiontise primul şi nu apuc să fac nici o sută de paşi că mă simt zdrobit ca după zece leghe.

Să nu crezi că pot de pe acum să-ţi vorbesc cu temei despre moravurile şi obiceiurile europenilor. Eu însumi n-am despre aceasta decât o idee vagă şi n-am avut timp decât să mă mir.

Regele Franţei (atunci era pe tronul Franţei, Ludovic al XIV-lea) este cel mai puternic cap încoronat din Europa. Totuşi n-are mine de aur, ca vecinul său regele Spaniei. Dar are mai multe bogăţii ca acesta pentru că le scoate din vanitatea supuşilor săi: o mină inepuizabilă.

A întreprins şi a susţinut războaie neavând alte fonduri decât titluri de onoare de vânzare şi, printr-o ciudăţenie a deşertăciunii omeneşti, trupele lui fură plătite, cetăţile întărite şi flota echipată.

De altfel, regele acesta e un mare vrăjitor. Îşi exercită puterea până şi asupra spiritului supuşilor săi. Îi face să creadă ce vrea el. Dacă n-are decât un milion de galbeni în vistierie şi-i trebuie două, n-are decât să-i convingă că un galben valorează cât doi şi ei îl cred.

Dacă are de susţinut un război costisitor şi-i lipsesc banii, nu face decât să Ie bage în cap supuşilor că nişte bucăţi de hârtie sunt bani şi ei se conving pe dată. Merge până la a-i face să creadă că-i vindecă de orice boli atingându-i, (aluzie la privilegiul pe care îl aveau regii Franţei — după câte se spune — de a vindeca de gâlci, prin simplă atingere) atât de mare e puterea pe care o are asupra spiritelor supuşilor săi.

Ceea ce îţi spun despre regele acesta nu trebuie să te mire: există un alt vrăjitor mai tare decât el care îi stăpânește spiritul nu mai puţin decât o face regele cu supuşii.

Acesta e Papa. ÎI face să creadă ba că trei nu fac decât unu, ba că pâinea pe care o mănâncă nu e pâine şi vinul pe care îl bea nu e vin, şi mii de alte lucruri de soiul acesta.

Şi, ca să-l ţină mereu în frâu, şi să nu-şi piardă obişnuinţa credinţei, îi dă din când în când, pentru exerciţii, anumite articole de credinţă.

Acum doi ani i-a trimis o scrisoare mare, numită "Constituţie" (este vorba de celebra bulă Ifnigenitus, abolită de Clement al Xl-lea la 8 septembrie 1713, la cererea lui Ludovic al XlV-lea) şi voia să-i oblige, sub ameninţarea unor mari pedepse, pe rege şi pe supuşii săi, să creadă tot ce era scris în ea. Reuşi în ceea ce-l priveşte pe regele, care se supuse de îndată, dând exemplul supuşilor săi; dar unii dintre aceştia se revoltară spunând că nu vor să creadă nimic din acea scriere.

Femeile au fost acelea care au pornit revolta, care au semănat discordia la curte, în întregul regat şi în toate familiile.

"Constituţia" le interzicea femeilor să citească o carte pe care creştinii spun că au primit-o din cer. Cartea aceasta e de fapt Coranul lor (Biblia adică).

Femeile, indignate de jignirea adusă sexului lor, se opuseră cu îndârjire acestei "Constituţii", atrăgând de partea lor pe bărbaţi, care în această împrejurare nu voiră să aibă nici un privilegiu.

Trebuie totuşi să-ţi mărturisesc că muftiul ăsta nu judecă greşit; şi trebuie să fie informat asupra principiilor sfintei noastre credinţe.

Căci, dat fiind faptul că femeile sunt creaturi inferioare nouă, iar profeţii ne spun că ele nu vor intra niciodată în rai, de ce s-ar ocupa de o carte care nu e făcută decât spre a arăta drumul spre Paradis?

Am auzit spunându-se despre rege lucruri ce ţin de domeniul fanteziei şi nu mă îndoiesc că nu-ţi va veni să le crezi.

Se spune că, în timp ce purta război cu vecinii, uniţi toţi împotriva lui, avea în propriul său regat un nesfârșit număr de duşmani nevăzuţi care îl înconjurau. Se mai spune că timp de treizeci de ani i-a căutat şi că în ciuda grijii neobosite a unor dervişi, care se bucură de încrederea lui, n-a fost în stare să găsească vreunul. Duşmanii aceştia trăiesc cu el, la curte, în capitală, printre soldaţi, în tribunale.

Cu toate acestea se spune că va avea durerea să moară fără să-i fi găsit. S-ar părea că există, în general, dar nu sunt nimic, în particular. Un corp fără membre, fără îndoială că cerul vrea să-l pedepsească pentru că nu şi-a cruţat duşmanii învinşi, de aceea îi dă alţii, invizibili, al căror geniu şi al căror destin sunt superioare alor lui.

Am să continui să-ţi scriu şi am să-ţi povestesc lucruri foarte opuse firii persanilor. Într-adevăr, acelaşi pământ ne ţine pe amândoi. Dar oamenii din ţara în care trăiesc eu şi cei din ţara în care eşti tu, sunt oameni foarte diferiţi unii de alţii.

Din Paris, în 3 ale lunii Rebiab 2, 1712.