Uitaţi-vă acum la copacii care străjuiesc de ambele părţi, înşiraţi de-a lungul trotuarelor, bulevardul Porta Vecchia al nostru, ce aer rătăcit, bieţi copaci citadini, tunşi şi pieptănaţi!
Probabil că nu gândesc copacii; animalele, probabil, nu raţionează. Dar dacă ar gândi copacii, Doamne, şi ar putea vorbi, cine ştie ce ar spune, bieţii de ei, de faptul că, pentru a ne face umbră, îi plantăm în mijlocul oraşului! Par să se întrebe, atunci când se oglindesc în vitrinele magazinelor, ce caută aici, între atâţia oameni ocupaţi, în învălmăşeala zgomotoasă a oraşului. Plantaţi de atâţia ani, au ajuns nişte copăcei amărâţi. Urechi, nu par să aibă. Dar cine ştie, poate copacii, ca să crească, au nevoie de linişte.
Aţi fost vreodată în piaţa Olivella, în afara oraşului, la mica şi vechea mănăstire a trinitarilor albi? Ce atmosferă de vis, de abandon în piaţeta de acolo, şi ce linişte stranie, când peste ţiglele înnegrite şi acoperite de muşchi ale bătrânei mănăstiri apare proaspătă, albastră de tot, vesela dimineaţă!
Ei bine, în fiecare an pământul, cu prosteasca lui nevinovăţie maternă, încearcă să profite de liniştea de acolo. Crede poate că acolo oraşul s-a sfârşit, că oamenii au fugit din piaţetă şi încearcă s-o reia în posesie, întinzând liniştit, încet, printre pietrele pavajului, firele sale de iarbă. Nimic nu e mai proaspăt şi gingaş decât aceste fire de iarbă subţirele şi timide, care umplu în scurt timp întreaga piaţetă. Dar, vai, nu ţin decât o lună. Aici e oraş, şi nu-i este ierbii permis să crească. Vin în fiecare an patru sau cinci măturători; se apleacă spre pământ şi, cu nişte fiare ale lor, o smulg.
Am văzut anul trecut acolo două păsărele care, auzind scrâşnetul fiarelor pe pietrele gri, goale ale pavajului, zburau de pe gardul viu pe streaşină mănăstirii, pe urmă din nou pe gardul viu, dădeau din cap şi se uitau pieziş, de parcă se întrebau, neliniştite, ce făceau oamenii aceia.
"Şi nu vedeţi, păsărelelor? le-am spus. Nu vedeţi ce fac? Bărbieresc bătrânul pavaj."
Cele două păsărele au fugit, îngrozite.
Norocul lor că au aripi şi pot să scape!
Câte alte animale nu pot fugi şi sunt prinse şi băgate în cuşcă şi domesticite la oraş, ba chiar şi la ţară. Şi ce tristă e supunerea lor forţată faţă de dorinţele bizare ale oamenilor! Ce înţeleg ele? Trag căruţa, trag plugul.
Dar poate şi ele, animalele, plantele şi toate lucrurile, au un sens şi o valoare în sine, pe care omul nu poate să le înţeleagă, închis, cum e, în judecata sa asupra lor, pe care natura însă, din punctul ei de vedere, nu pare a o recunoaşte, ci o ignoră.
Ar fi necesară puţină înţelegere între om şi natură. Prea des natura se distrează, aruncând în aer toate construcţiile noastre ingenioase. Cicloane, cutremure... Dar omul nu se dă bătut. Reconstruieşte, reconstruieşte, animal tenace. Totul e pentru el material de reconstrucţie. Fiindcă are în el ceva care nu se ştie ce este, în virtutea căruia trebuie să construiască, să transforme în felul lui materia oferită de natura ignorantă, probabil, şi, măcar atunci când vrea, răbdătoare.
De s-ar mulţumi însă numai cu lucrurile despre care, până la proba contrarie, nu se ştie că ar avea facultatea de a simţi vreo sfâşiere din cauza adaptărilor şi construcţiilor noastre! Nu, domnilor. Omul se ia şi pe sine însuşi drept material şi se construieşte, da, domnilor, ca pe o casă.
Voi credeţi că vă cunoaşteţi, fără a vă construi în vreun fel? Şi că eu aş putea să vă cunosc, dacă nu v-aş construi în felul meu? Şi voi pe mine, dacă nu m-aţi construi în felul vostru? Putem să cunoaştem numai lucrul căruia reuşim să-i dăm o formă. Dar ce cunoaştere poate fi asta? E oare forma aceeaşi cu lucrul însuşi? Da, pentru mine, ca şi pentru voi. Dar nu, pentru mine, la fel ca pentru voi: eu nu mă recunosc în forma pe care mi-o daţi voi, şi nici voi în aceea pe care v-o dau eu. Iar un acelaşi lucru nu e la fel pentru toţi, putând să se schimbe pentru fiecare din noi, şi chiar se schimbă, tot timpul.
Şi totuşi, nu există o altă realitate în afară de aceasta, adică de forma momentană pe care izbutim să ne-o dăm nouă înşine, altora, lucrurilor. Realitatea pe care o am pentru voi constă în forma pe care mi-o daţi; dar e realitate pentru voi, nu pentru mine. Realitatea pe care voi o aveţi pentru mine constă în forma pe care v-o dau; dar e realitate pentru mine, nu pentru voi. Iar pentru mine însumi nu am altă realitate decât forma pe care izbutesc să mi-o dau. Dar cum? Tocmai construindu-mă.
A, voi credeţi că doar casele se construiesc? Eu mă construiesc mereu şi vă construiesc şi pe voi, iar voi faceţi la fel. Şi construcţia durează atâta timp cât nu se fărâmiţează materialul sentimentelor noastre şi cât durează cimentul voinţei. De ce credeţi că vi se recomandă atât de mult o voinţă fermă şi constanţă în sentimente? E de ajuns ca voinţa să se clatine puţin, iar sentimentele să se schimbe cât de cât, şi adio realitate a noastră! Ne dăm seama imediat că nu era altceva decât o iluzie.
Voinţă fermă deci. Constanţă în sentimente. Ţineţi-vă tare, ţineţi-vă tare, să nu vă aruncaţi în gol, să nu aveţi vreo surpriză neplăcută.
Dar ce construcţii frumoase apar!
Fragment din volumul "Unul, nici unul si o suta de mii" de Luigi Pirandello – Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu