Despre critici şi autori

Lumea îşi dă seama că scriitorul abordează realul sub un aspect nou, că realul s-a mărit, că s-a îmbogăţit. Artistul însuşi credea că inventează. De fapt, nu inventa, descoperea. Invenţia şi descoperirea se identifică.

 

Ceea ce scriitorul vedea ivindu-se din sine, în sine, era o realitate obiectivă pe care ceilalţi o vor recunoaşte ca atare şi pe care nu vor mai putea să n-o admită. Când ceilalţi o recunosc în sfârşit, au impresia că au cunoscut-o mai înainte, dintotdeauna; acest adevăr li se pare întrutotul simplu şi firesc.

Ceea ce e ciudat devine normal, ceea ce e de neînţeles devine limpede, imposibilul se înţelege de la sine. Nu ne mai putem lipsi de lumea descoperită sau inventată, inventată şi descoperită de către autor. El e asimilat. Este integrat. Şi, adesea, adevărul acesta nou apare drept ceea ce este: un adevăr uitat, o lume scufundată şi regăsită. Şi apoi lucrul acesta devine aşa de firesc încât pare banal.

 

Articole, eseuri, studii, cărţi se îngrămădesc ca să explice, în chip doct sau nu, ceea ce a adus scriitorul. Eşti analizat, eşti respins, eşti situat, se consideră că n-ai mers până la capătul a ceea ce aveai de spus, ţi se cere să mergi mai departe într-un sens sau în altul, în funcţie de ceea ce lumea vrea să te audă spunând, de ceea ce unii sau alţii ar vrea să te facă să spui.

Ceea ce s-a scris despre mine este, cantitativ, incomparabil mai important decât ceea ce am scris eu însumi. Mă instruiesc citind comentariile care s-au scris până acum despre mine, în aşa măsură incit, dacă aş avea memorie şi aş fi un spirit metodic, aş putea face o teză de doctorat despre opera mea. Aş putea face chiar, şi asta ar fi cu mult mai interesant, o teză despre psiho-sociologia comentatorilor mei.

 

Într-un anume sens, opera pe care ai scris-o este falsificată. E ca şi cum n-ar mai fi ea însăşi (dar ce înseamnă o operă care n-ar mai fi decât ea însăşi ?). E ca şi cum n-ar fi decât ceea ce spun despre ea ori fac din ea ceilalţi.

 

Cunoscând mediul social căruia îi aparţine criticul, cunoscând doar ziarul sau revista la care scrie, cunosc dinainte şi ce va spune el despre noua piesă pe care tocmai am terminat-o, dacă îi va plăcea, dacă o va detesta. Tot aşa, îmi e de-ajuns să citesc o analiză, o recenzie, un simplu rezumat al oricăreia dintre piesele mele, ca să ştiu care e orientarea ideologică sau politică a criticului; pot să-i fac cu uşurinţă portretul intelectual şi moral.

 

Într-adevăr, dacă opera e nouă, asta nu înseamnă că criteriile sunt noi, poziţiile sunt dinainte hotărâte, sunt înţepenite. Asta vrea să spună, pare-se, şi că opera nu e destul de nouă pentru a sfărâma criteriile curente, că noutatea ei nu e îndeajuns de puternică, că s-a reuşit adaptarea ei la nişte formule stabilite, ori că mai e nevoie de timp pentru ca ea să poată vorbi în autenticitatea ei, pentru a fi cu adevărat ascultată.

 

Autorul însuşi e uimit de răsunetul pe care l-a avut. Se simte fericit, desigur. E mai ales neliniştit. Fericit, fiindcă, deşi era profund sincer, s-a întrebat întotdeauna dacă era aşa cu adevărat, dacă n-a trişat fără voia lui. Cred că am explicat faptul că semnul unei sincerităţi, al adevărului, e tocmai noutatea unui lucru.

 

Ceea ce e original este adevărat. Ceea ce seamănă cu tot ceea ce se face e mincinos, căci convenţia este minciună impersonală. Este sincer sau adevărat ceea ce alţii nu ţi-au spus. Papagalul nu e sincer. Ceea ce spune nu-l priveşte, ceea ce spune, el nu înţelege. Ca să înţelegi, trebuie să fii nou. Aşadar, dacă scriind, autorul se întreabă în ce măsură are dreptate, în ce măsură are dreptul să scrie ceea ce scrie, şi dacă aşteaptă să fie confirmat, el se întreabă de asemenea, din momentul în care lumea s-a întors către el, dacă ceilalţi au dreptul să spună ceea ce spun despre opera lui.

 

Scriem ca să ne dăm pe mâna celorlalţi, suntem nemulţumiţi că ne-am dat, nemulţumiţi şi neliniştiţi. Autorul poate avea impresia că ceea ce a spus, ceea ce a făcut, n-a fost neînţeles ci răstălmăcit, falsificat de toţi cei care vor să supună opera scopurilor lor personale, care vor să facă din ea un instrument al teologiei lor, al moralei, al politicii lor, care vor s-o folosească drept o ilustrare ori o justificare a lor însele.

 

Semnul valorii unei opere este sinceritatea ei, adică noutatea, adică puritatea ei. În subiectivitatea lui profundă, artistul este esenţialmente obiectiv. Tocmai de aceea este el în acelaşi timp nou şi vechi, adică permanent, necunoscut şi cu putinţă de recunoscut.

 

La fel stau lucrurile şi în ce priveşte valoarea criticilor. O critică e valabilă în măsura în care nu oglindeşte, locurile comune ale criticii şi ale sistemelor de gândire aflate în circulaţie. O critică, o exegeză sunt bune în măsura în care exegetul abordează opera cu un ochi nou, sincer, obiectiv, în măsura în care, fără să-şi abandoneze totuşi criteriile, e gata să le repună, de fiecare dată, in discuţie.

Nu ştiu, însă mă întreb dacă criticul nu trebuie să fie, la modul ideal desigur, omul obiectivității absolute, dacă creatorul nu trebuie să fie, tot la modul ideal, omul subiectivităţii totale.

Criticul rău este criticul orgolios, cel care vrea să se impună în faţa operei, cel care ia faţă de operă o atitudine de superioritate.

Mai degrabă decât un învăţător, criticul trebuie să fie elevul operei. E tot atât de greu să fii tu însuţi, pe cât e de greu să renunţi la tine însuţi.

Faptul de a avea un criteriu, o scară de valori, nu e neapărat semnul obiectivității. Pe deasupra, diversitatea criteriilor e aşa de mare, încât ea nu face decât să sporească confuzia. Mi se pare întru totul posibilă o critică fără criterii, o evaluare fără o scară de valori. Ar fi de ajuns, poate, pentru asta, ca criticul să fie cel ce descrie opera, adică tocmai cel care merge pe urmele operei.

Poţi fi, desigur, filozof, moralist, psiholog, sociolog. Dar morala, sociologia, filozofia unei opere, deşi întru totul legitime, sunt astfel pe un alt plan. Ele nu sunt critica operei. E o altă muncă.

Însă, descriind opera, urmând-o în mersul ei, o clarificăm, acesta e chiar singurul mod de a o clarifica. Ne dăm seama astfel dacă străbaterea universului operei este posibilă, vedem încotro ne conduce şi dacă ne conduce undeva, dacă nu există fundături, impasuri, dacă opera are o coerenţă dincolo de incoerenţele şi contradicţiile sale.

A scrie înseamnă şi a gândi mergând, a scrie înseamnă "a explora".

Criticul trebuie să refacă parcursul poetului. Poetul şi-a urmat adeseori traseul într-un fel de noapte sau de penumbră. Cât despre critic, el reface acelaşi traseu, cu o lanternă în mână, luminând.

S-a spus că opera e un edificiu. Edificiul trebuie să stea în picioare. Criticul trebuie să-şi dea seama dacă nu plouă înăuntru, dacă scările nu se prăbuşesc, dacă nu te loveşti cu nasul de uşile închise ce te împiedică să pătrunzi în încăperile clădirii, dacă nu există curse.

Scriind, poetul trebuie să uite toate celelalte opere pe care le va fi putut cunoaşte. La modul ideal, criticul trebuie să-şi amintească de toate operele existente, pentru simplul motiv că trebuie să ne spună dacă această operă nu repetă ce s-a mai spus. Dacă nu e o repetiţie, asta nu înseamnă că trebuie să fie lipsită de orice legătură cu altceva: ea îşi are locul într-un ansamblu; ea este, în acest ansamblu, deosebită de restul ansamblului: o voce.

Însă, mă întreb dacă asta este într-adevăr critică, dacă nu e de-acum istorie literară sau literatură comparată. În munca sa de descriere a operei, pe care trebuie s-o pătrundă în articulaţiile ei intime, criticul nu trebuie nici măcar să spună dacă-i place ori dacă nu-i place, dacă o preferă sau nu alteia, căci aceasta înseamnă de-acum subiectivitate şi, cum ştim, gusturile nu se discută.

Descrierea ar trebui să fie singura lui judecată, critica e constatarea realităţii unei opere, a logicii sale; este o muncă de verificare sau de constatare.

Defectele operei reies, după părerea mea, din descrierea analitică a celui care o descrie. Prin asta este descrierea o judecată. Defectele sunt nişte defecte de construcţie. Cuvântul construcţie este destul de puţin precis. Nu e vorba întotdeauna de o construcţie în înţelesul obişnuit al termenului, în înţelesul clasic. Uneori, o lipsă de construcţie e tot o construcţie. Ar trebui să spunem mai curând că defectele unei opere sunt o lipsă de precizie.

Nu e vorba de imperfecţiuni, şi acest cuvânt e tot imprecis, ci e vorba de un "fals". Defectele operei se datorează unor fapte ce nu sunt conforme cu ea însăşi, faptului că o operă se îndepărtează nu de regulile artei, căci nu ştim ce înseamnă regulile artei, există tot felul de reguli şi tot felul de estetici, ci de propriile ei reguli, adică de ea însăşi, însă fiecare operă e importantă în măsura în care îşi inventează propriile reguli.

Nişte estetici pot să se clădească pornind de la regulile pe care o operă şi le-a dat. O altă operă poate impune alte reguli, care sunt ale sale şi care se generalizează. Tocmai de aceea nu se armonizează sistemele de estetică. E posibil ca regulile pe care le impune o operă să fie secundare.

 

Mi se pare însă că sistemele şi criteriile se clădesc tocmai pe baza acestor reguli secundare. Poate că există o lege fundamentală şi absolută. Nu cred s-o fi găsit cineva. Nici o definiţie a artei nu e mulţumitoare.

Defectele operei ies la iveală când analiza constată o eterogenitate care dizolvă opera, atunci când conţine contradicţii interne ce se neutralizează în loc să se opună în mod creator, viu.

 

O operă e rea atunci când nu este ea însăşi, când nu îngăduie constatarea existenţei a ceva ca un fel de fiinţă unică, o fiinţă care nu e o altă fiinţă.

Nu e vorba de o fiinţa căreia i s-ar cere să fie frumoasă ori sănătoasă, ci care, sănătoasă ori nesănătoasă, frumoasă ori pocită, este o fiinţă de neînlocuit, ce nu poate fi schimbată cu alta.

Lucrurile nefolositoare, greşelile unei opere sunt ceea ce nu-i aparţine. Opera e deci organizată, vreau să spun că ea este un organism. Prin asta e adevărată o operă şi arta se contopeşte cu adevărul. Acest adevăr este, bineînţeles, subiectiv, şi tocmai acest adevăr subiectiv este singurul adevăr al artistului.

 

Fragment din volumul "Note şi Contranote" de Eugene Ionesco, publicat în România de Editura Humanitas în l992.